[:ro]Institutul Cultural Român din Budapesta, prin programele şi proiectele sale anuale, îi propune, spre cunoaştere, publicului ungar personalităţi de seamă ale culturii româneşti: artişti plastici, scriitori, actori, regizori, cineaşti, jurnalişti, interpreţi de operă şi jazz.
În cadrul manifestărilor legate de Zilele Naţionale ale României, în seara zilei de 30 noiembrie 2011, s-au reconstituit, într-un cadru festiv, etapele principale ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, organizatori fiind Institutul Cultural Român din Budapesta, în parteneriat cu Asociaţia Memorialul Revoluţiei din Timişoara.
Alexandru Victor Micula, ambasadorul României la Budapesta, antrenat fiind în alte manifestări legate de Ziua Naţională a României, l-a delegat pe Dragoş Ţigău, ministru consilier politic, să participe la vernisajul expoziţiei noastre itinerante, Revoluţia Română în imagini, care a atras foarte multe persoane interesate de istoria recentă a României.
„În seara aceasta – şi-a început Brânduşa Armanca, directoarea Institutului Cultural Român de la Budapesta, cuvântul de deschidere – ne vom aminti momentul de deschidere, de plecare către o lume nouă – pe care o trăim acum, cu toate frământările ei, dar totuşi o lume nouă – care pentru români a fost crucial: Revoluţia din 1989. Veţi putea vedea o expoziţie, sunt fotografii vii şi astăzi, din momentele acelea, când nu oricine avea un aparat de fotografiat (…). Eu vă pot spune doar atât: Traian Orban în Decembrie 1989 nu avea baston (…). Multe din imaginile acestea le-am văzut cu ochii mei, am fost pe aceste străzi (…) şi mă impresionează acest lucru, au fost nişte momente de graţie ale istoriei noastre recente. Trebuie să vă mărturisesc că am trăit, ca om, cel puţin 10 ani din acest entuziasm, m-am hrănit din el, multe din iluziile mele s-au hrănit din acest moment, care a fost, realmente, foarte special, un exerciţiu de solidaritate, pe care de atunci şi până astăzi nu l-am mai trăit. Dar emoţia, consecvenţa, iluziile, speranţele mele de atunci, ale unei întregi generaţii, aproape că se anulează, dacă stăm să ne gândim că, iată, Traian Orban, cu bastonul pe care l-a primit la Revoluţie, odată cu rănile, a avut încăpăţânarea, consecvenţa şi idealismul de a face un muzeu, un Memorial al Revoluţiei în Timişoara. Acolo se găsesc toate documentele posibile, atât video, audio, întreg procesul de la Timişoara, în formă audio şi în formă tipărită, şi diferite obiecte. Tot el a avut consecvenţa şi răbdarea şi, de asemenea, încăpăţânarea de a marca locurile Timişoarei, care să amintească de Revoluţie. Şi acum, după ce toate lucrurile astea s-au înfăptuit şi dintr-o casă prăpădită a făcut un muzeu splendid (…), a venit o sentinţă judecătorească şi clădirea a fost pierdută, dată unui privat, (…) iar Muzeul pleacă la o cazarmă şi o ia de la început. Asta înseamnă că Traian Orban mai trebuie să trăiască… cam 50 de ani, ca să poată să facă totul de la capăt, de fiecare dată, ca Sisif cu bolovanul pe care-l duce veşnic în vârful muntelui. Şi, în ciuda acestui fapt, nu pare deloc deranjat: o va lua de la capăt.”
Prezent la Budapesta, Traian Orban, preşedintele Memorialului Revoluţiei, a relatat audienţei momentele de tensiune maximă pe care le-a trăit în 1989: „Când am ajuns între manifestanţi în 17 Decembrie, la Timişoara, a fost extraordinar să pot striga Libertate!, după 45 de ani de comunism. Am ajuns apoi la spital, împuşcat, ne era teamă; circulau pe culoar indivizi care ne întrebau despre datele personale: unde, cu cine, cum am fost, pe unde am fost, unde lucrăm, unde locuim. La 20 Decembrie frica aceasta a trecut, pentru că am auzit vuietul mulţimii care trecea pe sub porţile Spitalului de Ortopedie din Timişoara strigând: Aveţi grijă de răniţi! Am fost foarte bucuroşi când Ceauşescu a fost arestat şi executat, dar nu ştiam că această crimă odioasă, atât de rapidă, se dorea a fi sfârşitul tuturor evenimentelor, să intrăm într-o nouă viaţă, dar fără a se declanşa un proces detaliat, procesul comunismului din România. Atunci, personal, am constatat că în timpul Revoluţiei a fost o extraordinară solidaritate interetnică şi interconfesională, a timişorenilor, urmată de o solidaritate internaţională a localităţilor care s-au ridicat împotriva lui Ceauşescu. Ulterior, am constatat şi o solidaritate internaţională cu timişorenii şi cu românii care s-au eliberat. Primii care au venit la Timişoara au fost cei din Ungaria, care au adus pâine caldă, mâncare, medicamente. (…). Personal mă simt renăscut, şi în a doua viaţă, din care am trăit peste 21 de ani. Pentru mine este incitant să facem un Muzeu Memorial într-o cazarmă. În Germania s-a făcut un muzeu dintr-o puşcărie, Memorialul Sighet s-a făcut dintr-un penitenciar, iar Casa Terorii din Budapesta din sediul fostei Securităţi. Este extraordinar că acest comunism din întreaga Europă de Est a căzut fără război. Memorialul Revoluţiei încearcă doar să amintească lumii şi să dezvăluie crimele din timpul Revoluţiei din 1989, din Timişoara şi din România.”
Din partea delegaţiei noastre, Gino Rado, vicepreşedintele Memorialului Revoluţiei, a făcut o scurtă prezentare a Momentului 1989, subliniind că „această expoziţie se referă la istoria noastră recentă, pe care ar trebui s-o cunoaştem toţi foarte bine, cei care am fost contemporani acelor vremuri, ca să ne amintim ceea ce am trăit, dar foarte important pentru noi este ca această expoziţie s-o vadă cât mai mulţi tineri care atunci s-au născut sau după 1989, deoarece cărţile noastre vorbesc încă foarte puţin despre istoria noastră recentă şi, practic, tineretul cunoaşte foarte puţin despre ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului şi la Revoluţia din 1989. Imaginile pe care le vedeţi poate că nu sunt suficient de clare, trebuie să ţinem cont că aparatele fotografice nu erau foarte sofisticate, aşa cum sunt în ziua de astăzi, deci calitatea lor lasă puţin de dorit, dar şi acest lucru dă un plus de autenticitate (…)”.
Numind mişcările de la mijlocul lunii Decembrie 1989 „evenimente”, Gino Rado a explicat audienţei că „până a fi o Revoluţie, au avut loc câteva etape principale. Primul moment a fost acela al scânteii, cum îi spunem noi, pentru că iniţial întâlnirea oamenilor, acea aglomeraţie de oameni, a avut loc din cu totul alt motiv, a fost vorba de sprijinirea pastorului reformat László Tőkés, care trebuia să fie evacuat; enoriaşii săi l-au sprijinit pentru a nu fi evacuat, au dorit să rămână acolo între ei. În acest prim moment, s-au solidarizat şi ceilalţi locuitori ai Timişoarei (…). Odată ce s-a adunat foarte multă lume în zonă, în data de 16, a început a doua etapă, când, pentru prima dată, s-a strigat Jos comunismul!, Jos Ceauşescu!, practic, a avut loc o revoltă în Timişoara împotriva sistemului comunist. În a treia etapă, când a început efectiv Revoluţia, a fost momentul în care s-a înfiinţat primul partid democrat în Timişoara, Frontul Democrat Român, care a venit cu o platformă-program minimală, dar bazată pe nişte cerinţe clare: demisia guvernului, a preşedintelui Ceauşescu, alegeri democrate; din acest moment putem spune că a fost o Revoluţie în Timişoara. În 20 Decembrie Timişoara a fost declaratăprimul oraş liber de comunism. (…) Rând pe rând, s-au ridicat toate oraşele (…) şi, în final, s-au putut împlini dorinţele timişorenilor: căderea regimului comunist.”
După încheierea momentului festiv, domnul Traian Orban i-a înmânat medalia aniversară de 20 de ani doamnei directoare Brânduşa Armanca, care „în anii de după Revoluţie, alături de alţi ziarişti, a scris cu condeiul ei ascuţit multe din adevărurile care s-au spus atunci”.
Simona MOCIOALCĂ
[foogallery id=”1402″][:]