Drd. Gino RADO
In-depth study of collective memory began relatively late, following Warburg and Halbwachs. Of course, renowned philosophers and historians have theorized about the definition and typologies of collective memory, but the most complex theories were formulated and developed by Jan Assmann.
In this study, we aim to present the most important theories, typologies, and tools through which the past is “shaped” in the formation of collective memory.
Keywords: collective memory, culture of memory, disinformation, memories, conflicts.
Cuvinte cheie: memorie colectivă, cultura memoriei, dezinformare, conflicte ale memoriei.
Uitarea și tăcerea: Mecanisme de eroziune a memoriei colective
Uitarea
O temă mult dezbătută cu efecte majore în memoria colectivă este uitarea colectivă. ,,Uitarea ca act colectiv, are aceași putere de a creea o memorie atunci când este utilizată cu scopul de a modifica identitatea grupului”[1]. Bankoff abordează uitarea în moduri diverse, în special în relație cu modul în care societățile gestionează și nu își amintesc evenimentele catastrofale, traumatice. El a scris despre memoria selectivă și uitarea colectivă în contextul istoriografiei filipineze. Acest lucru sugerează că societățile pot alege, conștient sau inconștient, să uite anumite aspecte ale trecutului lor, mai ales cele care sunt incomode, rușinoase sau care contrazic narațiunile oficiale sau identitatea națională. Studiile sale ne încurajează să privim uitarea nu ca pe un simplu defect al memoriei, ci ca pe o parte integrantă a modului în care societățile se raportează la trecutul lor traumatic și la amenințările viitoare.
Ricoeur, abordează uitarea nu ca o simplă deficiență a memoriei, ci ca un fenomen complex și intrinsec legat de procesele de amintire și de scriere a istoriei. Pentru Ricoeur, uitarea este un element esențial, aproape paradoxal, care modelează modul în care ne raportăm la trecut. „Cuvîntul figurează în titlul acestei lucrări, pe picior de egalitate cu memoria şi istoria. Fenomenul are într-adevăr aceeaşi amploare cu cele două mari clase de fenomene referitoare la trecut: trecutul este cel care, în dubla sa dimensiune mnemonică şi istorică, este pierdut în trecut, distrugerea unei arhive, a unui muzeu, a unui oraş— aceşti martori ai istoriei trecute— echivalează cu uitarea. Există uitare acolo unde au fost urme. Dar uitarea nu e doar duşmanul memoriei şi al istoriei. Una dintre tezele la care ţin cel mai mult este aceea că există de asemenea o uitare de rezervă ce constituie o resursă pentru memorie şi pentru istorie, iară a fi posibil să stabilim bilanţul acestei gigantomahii. Dubla valenţă a uitării nu poate fi înţeleasă decît dacă întreaga problematică a uitării e adusă la nivelul condiţiei istorice subiacente ansamblului raportului nostru cu timpul. Uitarea este emblema vulnerabilităţii întregii condiţii istorice”[2].
Ricoeur distinge mai multe forme de uitare, fiecare având implicații diferite. De la uitarea fericită, uitarea patologică şi până la uitarea manipulată, pentru Ricoeur, uitarea are un rol crucial și în relația dintre memorie și istorie. În timp ce memoria este adesea subiectivă și legată de experiența trăită, istoria se dorește o reconstrucție critică și obiectivă a trecutului. Uitarea joacă un rol în delimitarea acestor două sfere, permițând istoriei să se distanțeze de „memoria brută” și să opereze o selecție și o interpretare.
Ernest Renan (1823-1892), filolog, filozof și istoric francez, este celebru pentru reflecțiile sale profunde asupra conceptului de națiune, iar uitarea joacă un rol central în teoria sa. ,,Indivizii care compun o națiune au multe în comun, dar au și uitat o mulțime de lucruri[3]”. De aici apare o altă dezbatere, societatea are sau nu responsabilitatea etică de ași aminti, sau se poate considera liberă să uite?[4]
În viziunea lui Jan Assmann, memoria și uitarea nu sunt procese opuse, ci forțe care modelează împreună identitatea culturală. Pentru ca o societate să își amintească ceva, să creeze un „canon”, ea trebuie, inevitabil, să lase restul informațiilor în „arhivă” sau să le condamne la uitare. Totuși, în cazul Revoluției Române, uitarea nu apare ca un proces natural, ci ca unul problematic.
Assmann distinge între două forme majore de uitare care pot fi regăsite în analiza evenimentelor din 1989:
- Uitarea activă (Destructivă): Este actul de a șterge urmele represiunii violente de la Timişoara manifestată prin arderea cadavrelor, distrugerea documentelor, secretizarea dosarelor, tăcerea martorilor cheie și lipsa dorinței politice de a clarifica adevărul judiciar. Această tăcere nu este una a „vindecării”, ci una a „protecției” vechilor structuri.
- Uitarea prin neglijare (Eroziunea): Este pierderea interesului. Aici intervine „răcirea” memoriei, lipsa de interes alinstituţilor faţă de istoria noastră recentă, aici ne referim şi la perioada comunistă. Dacă instituţile statului nu „hrănesc” memoria culturală, aceasta se atrofiază. Revoluția încetează să mai fie un reper moral și devine o simplă vacanță de iarnă.
Tăcerea
„Dacă memoria este fundamentul identității, tăcerea este rugina care o macină.”
Rolul tăcerii în procesul uitării este unul profund și multifacetic, explorat în diverse discipline, de la sociologie și istorie la psihologie și filozofie. Tăcerea nu este doar absența sunetului sau a vorbirii, ci un act cu semnificații puternice, care poate contribui activ la ștergerea sau estomparea amintirilor, atât la nivel individual, cât și colectiv. Una dintre cele mai evidente modalități prin care tăcerea contribuie la uitare este prin întreruperea transmiterii. Memoria, mai ales memoria colectivă, depinde de comunicare, de narațiune și de împărtășirea amintirilor de la o generație la alta sau în cadrul aceleiași generații.
„Tăcerea joacă un rol în promovarea uitării colective și trebuie studiată în strânsa relație cu contextul în care se produce. În plus, tăcerea trebuie inclusă într-o amintire. Prin urmare partea tăcută va fi uitată[5]”. Tot Hirst afirmă că ,,natura socială a membrilor aceluiaș grup, va modifica în consecință memoria colectivă, conform faptului că membrii comunității își amintesc și uită lucruri similare[6]”.
Tăcerea, departe de a fi un simplu gol, este un actor activ în procesul uitării. Ea poate fi un refugiu, un mecanism de adaptare, un instrument de control sau o consecință a absenței transmiterii. Înțelegerea rolului tăcerii ne ajută să discernem mai bine complexitatea memoriei și a uitării, subliniind că a aminti este adesea un act de a rupe tăcerea, iar a uita poate fi rezultatul unei tăceri prelungite sau impuse.
Tăcerea este ca un filtru care sigură o selectare şi curăţare a memoriei de amintirile ne dorite fiind un instrument de protecţie atunci când vorbim de traume individuale, la nivel colectiv putând lua forma unei uitări impuse în cazul unor evenimente sau perioade negre din istorie. Ricoeur, vorbeşte despre uitarea comandată sau amnistia (amnezia), ca un instrument de reconciliere forţat. „Astfel, învecinându-se cu amnezia, amnistia aşază raportul cu trecutul în afara câmpului unde problematica iertării şi-ar găsi adevăratul loc, alături de dissensus. Ce se întâmplă atunci cu pretinsa datorie de a uita? În afara faptului că o proiectare în viitor la modul imperativ este la fel de nepotrivită pentru uitare şi pentru memorie, o atare pretenţie ar echivala cu o amnezie comandată. Dacă s-ar întîmpla aşa ceva – şi, din nefericire, nimic nu se opune depăşirii liniei subţiri de demarcaţie între amnistie şi amnezie, memoria privată şi colectivă ar fi lipsită de criza salvatoare a identităţii ce ar permite o reluare în stăpânire lucidă a trecutului şi a încărcăturii sale traumatizante. Dincolo de această încercare, instituţia amnistiei nu poate răspunde decât unei nevoi de terapie socială urgentă, sub semnul utilităţii, nu al adevărului.[7]”
O abordare interesantă o are şi Michel Foucault. Din perspectiva lui, tăcerea nu este opusul discursului, ci un element care face parte integrantă din strategiile de putere. Foucaulut a introdus şi o formulă nouă aceea a arheologiei tăcerii şi arhivele tăcerii, sublinind rolul istoricului în a socate la suprafaţă şi a face auzit ceea ce societatea a ales voit sau impus să uite.[8]
Un alt efect al tăcerii sociale în regimurile totalitare nu este doar frică, ci și o retragere a individului din spațiul public (sfera politică) în cel privat. Când oamenii tac colectiv despre nedreptate, ajungem la o banalizare a răului şi spațiul public se prăbușește, lăsând loc manipulării[9]. Putem afirma fără rezerve că tăcerea acţionează ca o barieră între generaţii.
Assmann punctează două forme ale tăcerii care au un impact major în formarea memoriei colective:
Tăcerea traumatică: Mulți participanți direcți au ales tăcerea pentru a se proteja de trauma evenimentelor sau de dezamăgirea post-revoluționară. Această tăcere „blochează” transferul de la memoria comunicativă (familială) către cea culturală (națională).
Tăcerea ca vid pedagogic: Atunci când manualele de istorie sunt evazive, tăcerea devine un mesaj în sine: „acest eveniment este prea complicat sau periculos pentru a fi predat”. Acest lucru generează în rândul tinerilor o uitare prin ignoranță. Observăm că aceste forme ale tăcerii se regăsesc astăzi, după aproape 40 de ani „pragul flotant” în România. Aceste reflecții despre memoria culturală în această privință merită repetate, memoria culturală fiind foarte importantă pentru memoria și, ulterior, damnatio memoriae, o condamnare a memoriei. Aleida Assmann menționează, la fel ca J. Assmann, că memoria culturală este purtată de simboluri și instituții care pot fi transmise din generație în generație. În România, am asistat la o formă hibridă în care o parte din personajele negative (Ceuşescu şi câţiva ofiţeri din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministrul de Interne) au fost condamnate, dar mecanismele sistemului au fost adesea trecute sub tăcere. Această tăcere selectivă a dus la ceea ce putem numi memorie distorsionată.
În contextul tranziției românești, tăcerea nu a fost un simplu vid comunicațional, ci, așa cum sugerează Jan Assmann citându-l pe Marx, o manifestare a faptului că „interesul nu are memorie”. Tăcerea a servit intereselor de conservare ale vechilor structuri, încercând să transforme trauma Revoluției într-o refulare colectivă. Însă, conform perspectivei freudiene, o traumă nerezolvată nu dispare, ci produce nevroze sociale.
Conform lui Assmann, obiectul (artefactul) este cel care rupe tăcerea. În timp ce discursul politic tace, Memorialul Revoluției face ca obiectele (hainele martirilor, steagurile, gloanțele, etc) să „vorbească”. Memorialul Revoluţiei şi-a asumat acest rol critic de a lupta împotriva tăcerii prin evidența materială.
Subiectivismul și distorsiunea: Labirintul narațiunilor concurente
Memoria este încă și astăzi un concept complicat și destul de vag. Chiar dacă au existat nenumărate studii și au fost trase multe conluzii, ele au dus în diferite direcții și posibilități multiple. Sigur că aceste teme sunt extrem de subiective, subiectivitatea crește atunci când considerăm că fiecare persoană, cercetător sau nu, privește neapărat trecutul din punctul de vedere în care se află astăzi. După cum spunea Halbwachs ,,uneori oamenii își modifică amintirile individuale astfel încât să le sincronizeze cu ceea ce gândesc în acest moment”[10]. Este interesant faptul că în dorința de a reconstitui trecutul, pe lângă subiectivism mai intervin și alți factori cum ar fi nostalgia sau idealizarea trecutului, toate acestea ducând la o distorsionare a imaginilor din trecut. Prin procesul prin care prezentul rescrie trecutul pentru a-l face mai suportabil se produce distorsiunea mnezică. Iată, putem observă că în societatea noastră nostalgia faţă de comunism şi idealizarea trecutului este tot mai acută. Este un fapt că memoria poate fi transmisă și nu transferată de la o persoană la alta și același lucru este valabil și pentru grupuri de oameni sau generații iar când vine vorba de memoria colectivă, distorsiunea este și mai mare.
Dacă memoria culturală, așa cum o definește Jan Assmann, tinde spre o formă fixă și unificatoare, un „canon”, memoria colectivă a Revoluției din 1989 în România este marcată de un fenomen opus: o fragmentare subiectivă care duce adesea la distorsiune.
Assmann subliniază că memoria comunicativă este, prin natura ei, legată de grupuri restrânse. Astfel asistăm la o multitudine de adevăruri care evoluează sub mai multe forme. În cazul lui 1989, asistăm la o „explozie” de perspective şi forme:
Perspective locale: Memoria timișoreană, punctul zero, rezistența pură, vs. memoria bucureșteană cu victoria televizată și schimbarea de putere;
Perspective de rol: Memoria victimei, memoria spectatorului din fața televizorului și memoria „profitorului” de sistem;
Distorsiunea: Subiectivismul apare atunci când experiența individuală este ridicată la rang de adevăr absolut, negând validitatea altor experiențe. Din păcate aici avem foarte multe exemple.
Unul din principalii factori în distorsionarea evenimentelor a fost Memoria Mediată, un rol determinant având televiziunea.
Revoluția Română a fost prima „revoluție în direct”. Acest fapt a creat o distorsiune unică prin două forme. Prima formă pe care o putem numi memoria de împrumut, mulți oameni și-au „reformatat” propriile amintiri în funcție de ceea ce au văzut la TV. Assmann și Maurice Halbwachs explică faptul că amintirile noastre se pliază pe cadrele sociale oferite.
A doua formă, spectacolul versus realitatea. În acest caz, distorsiunea intervine acolo unde „imaginea” de pe ecran a înlocuit realitatea brută de pe străzi, facilitând ulterior manipularea narațiunilor oficiale.
Nostalgia și Distorsiunea Retrospectivă
Pe măsură ce memoria se „răcește”, apare fenomenul de falsificare a trecutului prin prezent. Nostalgia după stabilitate influenţate foarte mult de dezamîgirile economice şi politice de după 1989 duc la o distorsiune a memoriei despre perioada comunistă. Afirmaţii ca „a fost mai bine în comunism”, „Ceauşescu a fost un lider bun” sunt tot mai des întâlnite, ceea ce prin contrast devalorizează sensul revoluţiei din 1989. Mai mult, există o tendinţă de a suprapune corupţia prezentă peste idealurile din 1989 ducând la concluzia distorsionată că nu a meritat.
Deşi subiectivismul este inevitabil, implicarea instituţilor de stat în susţinerea unor muzee şi memoriale care încearcă „corectarea” subiectivismului este absolut de o importanţă vitală.
Memorialul Revoluţiei din Timişoara consideră o datorie, posibilitatea de a oferi contextul istoric necesar pentru ca distorsiunea să nu devină dezinformare, prin patrimoniul constituit în 36 de ani de activitate. Prin arhivarea a mii de mărturii diferite, Memorialul permite trecerea de la „subiectivismul fragmentat” la o „memorie colectivă integrată”. În timp ce cuvintele pot fi subiective sau distorsionate de timp, obiectele sunt ca un martor imparţial, artefactele (o fotografie, o listă de nume, o urmă de glonț) rămân puncte fixe care ancorează memoria în realitate.
[1] Gregg Bankoff, Selective Memory and Collective Forgetting Historiography and the Philippine Centennial of 1898, pg. 547, www.kitlv-journals.nl.
[2] Ricoeur, Paul, Memoria, Istoria, uitarea, Editura Amacord, 2001, p.352.
[3] Renan, Ernest, What is a Nation?, text of a conference delivered at the Sorbonne on March 11th, 1882, in Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation?, Paris, Presses-Pocket, 1992.
[4] Avishai Margalit The Ethics of Memory, Harvar University Press, 2004, pp 240.
[5] W.Hirst, C.Stone, (Induced) Forgetting to form a collective memory, Memory Studies 7(3):314-327, 2014.
[6] W. Hirst, A. Coman, Building a collective memory: the case for collective forgetting, Current Opinion in Psychology. 23: 88-92, 2018.
[7] Ricoeur, Paul, Memoria, Istoria, uitarea, Editura Amacord, 2001, p.548-549.
[8] Foucault, Mchel, Arheologia Cunoaşterii, traducere Bogdan Ghiu, Editura Univers, 1999, 292 pg.
[9] Arendt, Hannah, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului, Editura Humanitas, 2008, 380 pg.
[10] Halbwachs, Maurice, On Collective Memory, Trad., Lewis A. Coser (după Les cadres sociaux de la mémoire, and from La Topographie légendaire des évangiles en terre sainte: étude de mémoire collective, Presses Universitaires de France, Paris, 1952) The University of Chicago Press, 1992, pg. 135.