Damaschin-Robert BLÂNDU
After 1945, Southeast Europe came under Soviet domination, and communist regimes were established through repression and terror. After Stalin’s death (1953), de-Stalinization sparked desires for freedom, culminating in the Hungarian Revolution of 1956, led by Imre Nagy, which was brutally crushed by Soviet tanks. Its echoes were felt in Romania as well, where students organized protests that were violently suppressed. Gheorghiu-Dej supported the USSR in order to consolidate his own power, later managing to secure the withdrawal of Soviet troops (1958) and remain in leadership until 1965.
Keywords: U.S.S.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, Imre Nagy, De-Stalinization, 1956, Hungarian Revolution, Budapest / János Kádár, student protests, Timișoara / Cluj / Bucharest, arrests, counterrevolution, communism.
Cuvinte cheie: URSS, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Imre Nagy, destalinizare, 1956, Revoluţia Maghiară, Budapesta, János Kádár, proteste studenţeşti, Timișoara / Cluj / Bucureşti, aretsaţi, countrarevolutie, comunism.
Odată cu intrarea trupelor armatei roșii (așa cum s-a numit până în 1945) în statele est-europene la finalul celui De-al Doilea Război Mondial, majoritatea micilor state au căzut pradă giganticului U.R.S.S în 1944. A început atunci și procesul acestora de sovietizare sub tutela conducătorului georgian I. V. Stalin. Prin toate statele s-a întâmplat la fel, odată cu tancurile sovietice au venit și comuniștii exilați (ex. Ana Pauker în România, Mátyás Rákosi în Ungaria, Gheorghi Dimitrov în Bulgaria). Cei școliți la Moscova s-au întâlnit apoi cu cei din inegalitate, iar încetul cu încetul au acaparat puterea în toată Europa de sud-est (excepție fiind Grecia).
Populația, de cele mai multe ori, nu era de acord cu noii lideri instalați în capitale și nimeni nu credea că vor rămâne pentru mult timp. Comuniștii, în genere, dacă nu puteau prelua tot guvernul, preluau câteva ministerne importante, cum ar fi cele de interne sau telecomunicațiile. Deseori, îi lăsau la externe pe non-comuniști (Gheorghe Tătărescu în România, Jan Masaryk în Cehoslovacia). După deplina lor instalare între 1944-1948, liderii comuniști au acționat pe model stalinist: arestări, crime, colectivizări și industrializări forțate, iar pentru menținerea puterii au înlăturat alți comuniști sau i-au executat direct pe același model ca în U.R.S.S. (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu din România sunt excluși, Lucrețiu Pătrășcanu este executat, Władysław Gomułka din Polonia este exclus, Traiko Kostov din Bulgaria va fi executat, Koçi Xoxe din Albania va avea aceeași soartă, János Kádár din Ungaria va fi exclus, iar László Rajk va urma să fie executat). Odată cu moartea lui Stalin (5 martie 1953), în U.R.S.S. va începe procesul demascării crimelor stalinismului de către urmașul său, Nichita Hrușciov. În 1956 începe destalinizarea, mulți lideri comuniști fiind pe pasul de a-și pierde puterea, iar oamenii de rând conduși de ei visau tot mai tare la libertate.
În Polonia, la 28 iunie izbucnește o revoltă muncitorească în Poznan, soldată cu 53 de morți, drept urmare va fi reabilitat Gomulka, în octombrie 19-21 urmând a lua din nou puterea în statul polonez. În Ungaria, pe 18 iulie este înlocuit Rakosi cu Ernő Gerő (tot un stalinist), însă pe buzele mai tuturor apare un alt nume, Imre Nagy, care va constitui un nou guvern pe 24 octombrie[1]. Partidul comunist român cu liderii săi afla zilnic ce se întâmplă de la ambasada română din Budapesta. Spre exemplu: pe 23 octombrie aflăm că în fața statuii generalului pașoptist Bem, din capitala Republicii Populare Ungare, s-au strâns 100 000 de oameni, numărul tot crescând. Se transmite că mulțimea dă o notă de naționalism. Pe 24 este stare de asediu în Budapesta, lupte pe stradă, armata sovietică încearcă să mențină ordinea, focuri de armă peste tot în oraș, există un caracter huliganist și anti sovietic, se distruge statuia lui Stalin, lozinci anti-rusești: „afară cu rușii”. Pe 25 aflăm că Ernő Gerő este înlocuit cu János Kádár, în vârful partidului. Pe 26 rezistența și starea de asediu din Budapesta continuă, steagul național maghiar rămâne fără stemă, se strigă „rușii acasă” sau „moarte lui Gero”, este o acțiune anti-sovietică. Pe 27 aflăm că populația umple străzile capitalei zilnic, se înlocuiește stema cu cea a Ungariei vechi. Aflăm componența noului guvern: Imre Nagy – prim-ministru, Antal Apró – vicepreședinte, Construcții, József Bognár – vicepreședinte, comerț exterior, Zoltán Tildy – ministru de stat, Ferenc Münnich – Interne, Imre Horváth – Externe, Károly Janza – Armată, Béla Kovács – Agricultură, István Kossa – Finanțe, Erik Molnar – Justiție, Lanos Csorgo – Siderurgie, Antal Babits – Sănătate, Sandor Czottner – Mine, Gyorgy Szabo – Industria chimiei, Jozsef Nagy – Industrie ușoară, Ferenc Nezval – Gospodărie comunală, Miklos Ribienszky – Gosp. agric. de stat, Dejno Nyers – Industrie alimentară, Antal Guenes – Colectări, Lajos Bebritz – Transport și telecomunicații, Gyorgy Lukacs – Cultură, Albert Konya – Învățământ, Arpad Kiss – Plan, Securitate – fără titular. Pe 29 aflăm că miniștrii József Bognár și Ferenc Erdei aparțin Partidului Național Țărănesc, iar Zoltan Tildy (fost prim-ministru și fost președinte) cu Bela Kovacs aparțin Partidului Micilor Agrarieni, Miklos Ribienszky nu are partid, iar restul sunt din Partidul Muncitoresc Ungar. Umblă zvonul unei intervenții străine, se primesc ajutoare străine (de la alte democrații populare, dar și de la state vestice). Pe 30, Ambasada sovietică e încercuită de tancuri, poliția secretă maghiară se opune reacțiunii. Pe 2 noiembrie, guvernul se întâlnește cu Yuri Andropov (viitor șef al KGB-ului și secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după moartea lui Leonid Brejnev), ambasador sovietic la Budapesta în acea perioadă. Se cere evacuarea trupelor sovietice, plus ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia. Noul guvern dorea neutralitate. Pe 3 se închide complet granița. Pe 4 are loc un asalt sovietic, Kadar anunță un nou guvern, rezistența este în masă, în special la tineret, se vor continua luptele cateva zile,[2] în majoritatea marilor orașe.
Cam în acest fel s-a observat revoluția maghiară prin ambasada română, care dădea raport tovarășilor de la București. Mulți cetățeni din Republica Populară Română ascultau la diferite radiouri ce se întâmplă în țara vecină, pe cele vestice ori chiar pe cele maghiare. Așa că apăreau și la noi mici idei și propoziții adresate împotriva sistemului, cum ar fi pe 26 octombrie, în Regiunea Autonomă Maghiară, unde Elek Boldir spunea „comuniștii din Ungaria au căzut” sau Toth Edmund, un chiabur „a sosit timpul său”, alte mesaje precum „va fi și la noi situația din Ungaria” în Cluj, alt chiabur, Vasile Farkaș, spune: „să nu credeți că nu se va petrece și la noi ceea ce s-a petrecut în Ungaria”. În București sunt găsite manifeste lipite pe WC-uri cu sloganul „Jos Comuniștii!”, „Trăiască PNȚ!”, „Vrem pe regele Mihai!”. În regiunea Timișoara se pun întrebări: „Pe ce temei a intervenit armata Roșie?”. În regiunea Pitești, în casa unui chiabur, este găsit portretul regelui Mihai, iar în Râmnicu Vâlcea apar inscripții ca „jos teroarea comunistă” etc. Prin toate regiunile au fost slabe manifestații, chiar dacă erau într-o oarecare măsură zilnice. Din 1945, ni se demonstrează un lucru și anume, cetățenii României nu uitaseră de libertate, partidul comunist știind acest fapt și normal temându-se. În special, cei nemulțumiți erau tinerii, studenții. Cele mai vizibile au fost mişcările înregistrate în rândul studenţilor, din regiunile Timişoara, Cluj, Stalin (Brașov), Craiova, Iaşi şi Bucureşti. În aceste centre universitare au avut loc ori s-a încercat organizarea de manifestaţii, iar în unele locuri au fost elaborate memorii care vizau nu doar îmbunătăţirea situaţiei studenţilor, ci şi probleme de ordin social, economic, politic.
În zilele de 30 şi 31 octombrie, care au reprezentat vârful protestelor din Timişoara, au fost arestaţi 868 de studenţi. Ulterior, dintre aceştia au fost trimişi în judecată doar 28 de studenţi şi un asistent universitar. Trei au fost achitaţi, iar restul condamnaţi la închisoare[3]. În ziua de 30 octombrie 1956, grupuri mari de studenți s-au îndreptat către cantina Institutului Politehnic (la aceste manifestări au luat parte cca 2.000 de studenți din totalul de 4.287 ai centrului universitar Timișoara), loc în care numeroși studenți au luat cuvântul, expunându-și nemulțumirile față de regimul comunist. În fața acestei situații, cantina în care se aflau studenții a fost înconjurată de către numeroase forțe armate, culminând cu arestări și evacuări ale unor cămine studențești. În ziua următoare, studenții s-au regrupat în diferite puncte ale orașului, protestând față de arestările studenților și acuzând regimul comunist pentru dezastrul economic și social al țării; concomitent, pe străzi patrulau tancuri și soldați. Studenții arestați au fost judecați în zilele de 15-16 noiembrie 1956, toți fiind trimiși la închisoare în urma unui proces cu ușile închise[4].
În București, studenții s-au solidarizat rapid cu studenții maghiari. Ascultând posturi de radio străine, dar și cumpărând ziarul Scânteia, care era citit „printre rânduri”, studențimea bucureșteană a dat primele semne de protest față de sistemul comunist prin vocile lui Teodor Lupaș și Ștefan Negrea, doi studenți care vor plăti cu viața pentru îndrăzneala arătată. În data de 23 octombrie și-au informat colegii despre situația din Ungaria, discutând cu aceștia despre eventualele revendicări pe care voiau să le redacteze. Patru zile mai târziu, ei au fost arestați. Cu toate acestea, contrar așteptărilor comuniștilor, studenții au proiectat o grevă de protest, în urma acesteia luându-se hotărârea de a se organiza un miting studențesc în Piața Universității în data de 5 noiembrie 1956. Dar Securitatea a aflat despre mitingul proiectat, drept pentru care organizatorii au fost arestați cu 3 zile înaintea manifestației. Astfel, în data de 5 noiembrie s-au putut sesiza doar câteva grupuri mici de studenți, care au fost rapid interceptate de către soldați. Pe tot parcursul lunii noiembrie au avut loc arestări ale studenților bucureșteni, aceștia nereușind să se coalizeze într-un grup compact, care să formuleze doleanțe către regimul comunist. Procesele studenților s-au desfășurat în iarna și primăvara anului 1957, aceștia primind aspre pedepse.
La Cluj (azi Cluj-Napoca), ca urmare a numărului mare de studenți maghiari din acest oraș, studențimea a fost cuprinsă de febra revoluționară chiar înainte ca evenimentele din Ungaria să fi ajuns în punctul culminant. Astfel, studenții din Cluj au semnalat condițiile improprii pentru o bună desfășurare a studiului. În paralel cu nemulțumirea acestora, a avut loc numirea lui Constantin Daicoviciu (prieten bun cu Gheorghiu-Dej) în fruntea Universității „Victor Babeș”, un profesor perceput de către regim drept „un bun organizator” și care putea susține directivele partidului la nivelul conducerii Universității. Deși, pe data de 24 octombrie, inițiatorii revendicărilor au fost studenții de la Arte plastice și „Victor Babeș”, totuși, problemele s-au accentuat la Universitatea „Bolyai”, unde s-a reușit să se provoace o mișcare în rândul studenților. De asemenea, studenții de la Arte plastice din Cluj-Napoca au convocat o adunare a tuturor studenților în vederea alegerii unui comitet de acțiune. Acțiunea lor a fost însă rapid contracarată de către comitetul regional, care a organizat un control asupra tuturor institutelor de învățământ superior, pentru a vedea care este atmosfera în rândurile populației și a studenților.[5]
Cu toate acestea, protestele studențești din România anului 1956 nu au avut amploarea necesară pentru a putea produce o reală panică în rândul comuniștilor români. Era mai curând posibil ca amenințarea reală pentru Dej să vină de la răsărit, din Moscova, decât de la nemulțumirile muncitorilor, studenților, țăranilor sau minorităților naționale. În viziunea comuniștilor români, principala sursă a mișcărilor studențești s-a datorat faptului că, în aceste instituții, controlul de partid era foarte slab. Ca metodă de rezolvare a acestor probleme, s-a hotărât începerea curățării instituțiilor de învățământ superior de acele elemente care s-au manifestat împotriva partidului și a guvernului.[6]
În altă ordine de idei, Nagy împreună cu tovarăși de încredere s-au refugiat în ambasada iugoslavă și vor cere azil politic, nu doar lui Broz Tito, ci oricărui stat, demnitar capabil să le ofere. Gheorghiu-Dej, ca un tovarăș bun, îl va acorda. Nu de dragoste prolecultistă, ci mai mult pentru a-și salva propria poziție. Să nu pățească ce a pățit Rakosi (Ungaria) sau Beirut (Polonia), adică înlăturarea de la putere. Astfel, în octombrie 1956, cea mai mare problemă cu care se confrunta mecanismul decizional de la București era aceea ca vechea gardă a partidului să fie eliminată. Simțind că scaunul său se clatină, Dej a conștientizat că este nevoie de câștigarea simpatiei noului lider de la Kremlin. Considerând mișcările populare din Ungaria drept o „contrarevoluție”, ca urmare a provocărilor „imperialiștilor occidentali”, conducerea de la București a salutat invazia sovietică în Ungaria din data de 4 noiembrie 1956, apreciind aceste acțiuni ca fiind „necesare și corecte”[7]. România a fost cel mai energic aliat al Uniunii Sovietice în timpul mișcărilor populare din Ungaria. Sprijinul acordat a depășit latura politică, mergând până la anumite acțiuni de natură logistică (lărgirea drumurilor de importanță strategică pentru trupele sovietice staționate în România)[8]. Simțul de oportunism mizer l-a făcut pe Dej chiar să-i ceară lui Hrușciov să intre și armata română în Ungaria pentru a-i ajuta pe sovietici, așa cum reiese din memoriile lui Hrușciov[9].
Practic, Dej cu o mână a dat ajutoare, iar cu cealaltă a pregătit o invazie. Gheorghiu-Dej a oferit după revoluție diferite cantități de produse lui Kadar (sare, săpun). Pentru ce tot încerca Dej a-și arăta bunăvoința? Este simplu, pentru a rămâne la putere și pentru a obține ce nu obținuse guvernul Nagy, anume plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul țării, lucru ce se va întâmpla cu aproximație doi ani mai târziu, în 1958. Revenind la Nagy, va părăsi ambasada iugoslavă pe 22 noiembrie, iar noul guvern maghiar va cere azil pentru fostul guvern în Republica Populară Română, să-i ferească de represalii pe o perioadă nedeterminată, să nu-i permită să facă nici un gest politic, să nu-i expulzeze fără acceptul Republicii Populare Ungare[10], așa cum reiese din scrisoarea guvernului maghiar. Imre Nagy se va întoarce în Ungaria doi ani mai târziu, unde va fi judecat și executat de către regimul lui Kadar. Se spune că nu și-a pierdut idealurile vreodată, iar poporul maghiar a făcut din acest comunist, ucigaș, idealist și oportunist un adevărat simbol al libertății.
Putem spune într-un final că cel mai câștigat din acest context a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej și regimul său dejist, care va mai rămâne la putere încă 9 ani, până la moartea sa (1965). Nimeni nu va mai încerca de acum să-l detroneze atât intern, cât și extern. Din păcate, conducerile de stânga din Ungaria și România vor mai dura 33 de ani, când tot lagărul comunist va cădea ca un castel de cărți în urma unui masiv vânt al schimbării.
[1] Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, 1956 explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996, pp. 46-47
[2] Ibidem, pp 69-203.
[3] Rețeaua europeană Memorie și solidaritate 23.10.1956 România și Revoluția Ungară, ed. Institute of European Network Remembrance and Solidarity in Warsaw, 2016, p. 2. https://hi-storylessons.eu/wp-content/uploads/2018/02/Rom%C3%A2nia-%C8%99i-Revolu%C8%9Bia-Ungar%C4%83-2.pdf accesat la 18.03.2023.
[4] Ionuț-Marian Filipescu, Atitudinea României față de Revoluția din Ungaria (1956) în Consemnări despre trecut: Societate și Imagine de-a lungul timpului, ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015 pp. 345-346.
[5] Ibidem pp. 347-348
[6] Ibidem pp. 348-349
[7] 7 S. Verona, Military Occupation and Diploma cy. Soviet Troops in Romania 1944-1958, Durham & London, Duke University Press, 1992, p. 103.
[8] D. Deletant, „Impactul revoltei maghiare în România”, în Anii 1954-1960: fluxurile și refluxurile stalinismului, Fundația Academia Civică, București, 2000, pp. 601-602.
[9] N. S. Hrușciov, Mémoires, Robert Laffont, Paris, 1971, p. 400.
[10]Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan op. cit. pp. 284-286.