Oricine îl întâlnește astăzi pe Gino Rado în sălile Memorialului Revoluției din Timișoara dă peste un om a cărui poveste de viață se împletește profund cu istoria recentă a României. În calitate de istoric, autor, președinte al Memorialului Revoluției și director al unui centru unic de documentare și cercetare, își dedică viața cercetării și conservării memoriei Revoluției Române din 1989. Cu toate acestea, drumul lui Rado către istorie nu a fost deloc unul predestinat: cu mai bine de 35 de ani în urmă, el încă repara tractoare grele.
Transformarea dintr-un mecanic calificat de utilaje agricole în conservator al memoriei colective a unei națiuni este rezultatul unei scântei istorice care a cuprins întreaga Românie în decembrie 1989.
Scânteia de la Timișoara
Faptul că revoluția împotriva regimului brutal al lui Ceaușescu a început tocmai la Timișoara nu a fost o coincidență pentru Gino Rado. Datorită apropierii geografice de Iugoslavia și Ungaria, orașul din regiunea Banatului fusese întotdeauna o fereastră către Occident. În Timișoara de atunci, erau mai puține întreruperi de curent și, mai presus de toate, mai multă claritate și perspicacitate decât în restul țării, explică el. Oamenii recepționau programele televiziunii iugoslave și vedeau imaginile căderii Cortinei de Fier în Europa Centrală. Un alt avantaj era așa-numitul „Micul Trafic”: oricine, la fel ca Rado, locuia în zona de frontieră deținea acest document pentru traficul frontalier local și avea voie să călătorească regulat în Iugoslavia. „Știam exact cum trăiau oamenii din Occident”, își amintește Rado, „și ne doream și noi acea viață”. Această cunoaștere a libertății din străinătate a acționat ca un accelerator în Timișoara.
Când regimul a decis, la jumătatea lunii decembrie, să-l transfere cu forța pe pastorul reformat László Tőkés, considerat o personalitate problematică, au izbucnit proteste deschise. În 16 decembrie, manifestanții au blocat tramvaiele în apropierea Bisericii Reformate. Un tânăr a coborât din tramvai și a strigat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar șoptit în secret: „Libertate! Jos comunismul!” Era prima dată când acest strigăt răsuna cu putere pe străzi.
Gino Rado, pe atunci un tânăr de puțin peste 20 de ani care locuia într-un sat din apropiere, a auzit la radio despre revoltele din oraș în lunea următoare și a mers imediat acolo. Ceea ce a văzut i-a schimbat viața pentru totdeauna: militari, tancuri pe străzi și soldați care trăgeau în propriul popor.„Era țara mea, oamenii mei, soldații români care trăgeau în propriul nostru popor”, își amintește el, descriind trauma acelui moment, dar și sentimentul de solidaritate care i-a unit pe oameni. Rado s-a alăturat demonstranților. Frica de moarte era reală, însă dorința profundă de dreptate și libertate, pe care o simțea încă din copilărie, când citea povești despre eroi, a fost mai puternică.
În 20 decembrie, muncitorii din Timișoara au scris o pagină de istorie: au oprit activitatea fabricilor, au forțat armata să se retragă în cazarme și au declarat Timișoara primul oraș liber de comunism din România.
Dar pericolul nu trecuse. Chiar și în perioada Crăciunului din 1989, după ce Ceaușescu fusese deja înlăturat de la putere și executat, tânărul de 22 de ani patrula cu mitraliera în mână, pentru a se apăra de presupuşii teroriști ai temutei Securități. A fost o perioadă de manipulare extremă și paranoia.
De la tractor la istoria contemporană
După căderea lui Ceaușescu, Rado a renunțat definitiv la mecanică. Cu toate acestea, noua libertate i-a adus inițial dezamăgire: puterea a fost preluată de foști comuniști ,care proveneau din eșalonul doi al partidului și care doreau doar o reformă superficială a sistemului. Ulterior, Rado s-a implicat în mișcarea pentru drepturi civile „Alianța Civică”, cea mai mare organizație a societății civile din țară, și a condus filiala acesteia din Timișoara timp de mai mulți ani.
În 1994 a început proiectul de anvergură care avea să devină opera vieții sale. Pas cu pas, începând din 1996 – inițial în calitate de vicepreședinte, astăzi în calitate de director – Rado a construit Memorialul Revoluției. Din începuturi modeste au luat naștere un Centru Național de Documentare și o editură specializată. Echipa a colectat dosare judiciare, a salvat documente și a înregistrat mărturiile revoluționarilor. În paralel cu această dedicare constantă în cadrul societății civile, Rado și-a completat studiile, și-a obținut diploma de liceu și acum, la vârsta de 59 de ani, lucrează la doctoratul său în istorie. Tema tezei sale de doctorat: Revoluția română în memoria colectivă.
Memoria și obligația
Activitatea academică și muzeală a lui Rado atinge un punct sensibil al societății românești: memoria colectivă, adesea contradictorie și complexă. El observă că astăzi, chiar și printre cei care au suferit pe atunci de sărăcie extremă, foame și opresiune totală, există o formă de glorificare a epocii comuniste. „Memoria noastră este foarte complexă”, explică el, referindu-se la mecanismele psihologice de apărare.
Tocmai aici memorialul își vede cea mai importantă obligație. În manualele școlare din România, istoria recentă și revoluția sunt adesea tratate în doar câteva pagini. Instituția lui Rado umple acest gol prin activități educaționale destinate elevilor și vizitatorilor internaționali. În cadrul expozițiilor, echipa memorialului abordează deportările (cum ar fi relocarea forțată a 40.000 de persoane din Banat în Stepa Bărăganului în 1951), colectivizarea forțată și crimele Securității.
Muzeul descrie în termeni deosebit de duri soarta celor care au încercat să fugă peste Dunăre în Iugoslavia. Rado relatează despre acordurile crude din acea perioadă: refugiații români capturați erau predați regimului Ceaușescu de către autoritățile iugoslave în schimbul sării românești din mine – mulți dintre ei au fost împușcați la graniță.
Pentru Rado, această educație istorică nu este un scop în sine, ci un scut pentru democrație într-o perioadă în care întreaga Europă este amenințată de extremismul de dreapta și de populism.
„Dacă nu înțelegi trecutul, nu poți recunoaște când te îndrepți în direcția greșită în prezent. Oricine nu are baze istorice este extrem de ușor de manipulat.”
Libertatea nu este gratuită
În ciuda importanței sale enorme, activitatea centrului memorial reprezintă o luptă zilnică pentru supraviețuire. Cu un buget anual echivalent cu aproximativ 200.000 de euro (un milion de lei), Rado și cei doisprezece angajați ai săi duc mai departe instituția cu resurse limitate. Recunoașterea internațională este mare – există parteneriate strânse cu muzee și fundații din Berlin, Budapesta, Tirana și Chișinău – dar sprijinul politic local în propria țară rămâne redus. Cu toate acestea, Rado refuză să majoreze drastic tarifele de intrare pentru localnicii cu venituri reduse sau pentru grupurile școlare.
La 35 de ani de la acele evenimente, Gino Rado trage o concluzie realistă. Deși așteptările utopice din 1989 nu s-au împlinit pe deplin în realitate, iar țara a plătit un preț scump prin emigrarea a milioane de oameni – inclusiv a celor mai bine pregătiți medici și academicieni –câștigul în materie de libertate și democrație este neprețuit.
Acest optimist convins își trage speranța din două realizări: pe de o parte, un număr tot mai mare de români se întorc din țările occidentale, aducând cu ei noi mentalități europene și un spirit antreprenorial. Pe de altă parte, el vede singura cale corectă pentru țara sa într-o cooperare și mai strânsă în cadrul Uniunii Europene. Motivația lui Gino Rado a rămas neschimbată: să le arate tinerelor generații, care consideră libertatea de astăzi un lucru firesc, ce privilegiu au și ce preț au plătit eroii din 1989 pentru ea