In-depth study of collective memory began relatively late, following Warburg and Halbwachs. Of course,
renowned philosophers and historians have theorized about the definition and typologies of collective memory,
but the most complex theories were formulated and developed by Jan Assmann.
In this study, we aim to present the most important theories, typologies, and tools through which the past is
“shaped” in the formation of collective memory.
Memoria Culturală
Teoria influentă a memoriei culturale, dezvoltată încă din anii 1990 de Jan Assmann și
Aleida Assmann, este concepută ca o încercare de a elabora atât ideile lui Halbwachs, cât și ale
lui Warburg printr-un nou concept de memorie culturală. Această teorie explică modul în care
mărturiile trecutului predate într-o varietate de medii creează sens prin proceduri precum
ritualizarea, canonizarea și interpretare și creează astfel o identitate colectivă adică o identitate
socială mediată, structurând relaţia dintre timp, identitate şi cultură.
Însă până la aceste concluzii, Assmann studiază cu mare atenţie, conceptele egiptene şi pe
cei mai importanţi teoreticieni ai memoriei.
Tipologii
În Memoria culturală: scriere, amintire și identitate politică în marile culturi antice,
conceptul de memorie culturală este definită sub forma unei duble demarcații şi face o
distincție clară între memoria comunicativă sau memoria cotidiană pe care o mai numește non
culturală și memoria din știință – memoria culturală.
Memoria Comunicativă denumită şi memoria cotidiană, deoarece are caracteristicile într-un
mod mai restrâns, încă de dezvoltat și cultural față de știință, deoarece îi lipsesc unele
caracteristici ale memoriei și anume referirea la o imagine de sine colectivă . Memoria
comunicativă rezumă acele varietăți de memorie colectivă care se bazează exclusiv pe
comunicarea de zi cu zi. Este memoria vie, informală, orală, împărtășită de membrii unei
generații sau ai unui grup social restrâns şi se bazează pe interacțiunea directă, pe conversații,
pe amintiri împărtășite și pe experiențe personale. Acestea sunt cele pe care Halbwachs le-a
rezumat și analizat sub conceptul de memorie colectivă și care formează domeniul de istorie
orală. Din practica istoriei orale, știm acum mai multe despre particularitățile acestei forme
cotidiene de memorie colectivă, pe care o vom numi memorie comunicativă. Una din cele mai
importante caracteristici este orizontul de timp limitat . De regulă, toate studiile de istorie orală
par să confirme acest lucru, nu mai mult de 80 – 100 de ani. Assmann vine cu o fixare şi mai
precisă şi folosește termenul de „pragul flotant” (floating gap). El spune că după aproximativ
40 de ani amintirile martorilor oculari încep să dispară și, dacă nu sunt fixate în memoria
culturală (muzee, cărți), ele se pierd definitiv. Conform teoriei sale, ne aflăm în momentul critic al trecerii peste pragul flotant, unde memoria comunicativă a Revoluției trebuie să fie
transformată definitiv în memorie culturală prin instituții precum Memorialul de la Timișoara,
care prin activitatea sa, contribuie la formarea unei culturi a memoriei sănătoasă pentru un
echilibru între stat și societatea civilă.
Memoria Culturală cunoaște puncte fixe care să o lege de un trecut care să continuă să se
extindă pe măsură ce prezentul progresează. Ceva de genul acesta poate fi realizat doar prin
formare culturală și, prin urmare, cade din memoria informală de zi cu zi. Trecerea de la
tărâmul comunicării la tărâmul culturii obiectivante schimbă aproape totul. Tranzicția este atât
de fundamentală încât Assmann se întreabă dacă metafora memoriei este încă potrivit aici.
Assmann explică faptul că memoria culturală se stabilizează prin trei canale principale:
Legomenon (Cuvântul): Texte, mituri, poezie, dogmă.
Dromenon (Fapta): Ritualul, gestul repetat, procesiunea, sărbătoarea.
Deiknymenon (Imaginea): Arhitectura, monumentul, iconografia, simbolul vizual.
Assmann, afirmă că memoria culturală este o structură de apartenenţă deoarece dacă ne
amintim, atunci ne cunoaştem apartenenţa socială.
Egiptenii, în textele lor, spuneau că idealul este omul care își poate aminti: „Leneșul nu are
ieri” (nu are memorie). Pierderea trecutului este echivalentă cu dispariția recunoștinței, a
responsabilității, a solidarității și a justiției. Atunci când memoria socială se destramă, lumea
devine un câmp de luptă al tuturor împotriva tuturor.
Memoria normativă
Conceptul egiptean pentru această memorie normativă este Ma’at. Ea promite identității chiar și
nemurirea, sub forma unei dăinuiri în memoria socială a grupului după moarte. „Monumentul
unui om este virtutea sa. Cel cu caracter rău este uitat.” Acesta este fundamentul instituției
mormântului monumental egiptean: o dare de seamă în fața posterității.
Această legătură între memorie și sociabilitate a fost dezvoltată de Friedrich Nietzsche în
Despre genealogia moralei. Pentru Nietzsche, genealogia moralei este, în același timp, o
genealogie a memoriei. Moralitatea și memoria se dezvoltă împreună în procesul de
„îmblânzire” a omului pentru a deveni o ființă culturală. Avem nevoie de memorie pentru a
putea face promisiuni și pentru a ne asuma obligații.
Nietzsche numește omul „animalul care are voie să promită”. Pentru a face acest lucru,
omul a dezvoltat o contra-facultate a uitării: memoria voinței. Aceasta nu este doar o
incapacitate pasivă de a scăpa de o impresie, ci o dorință activă de a nu mai scăpa de ceea ce a
fost odată voit. Aceasta este, spune Nietzsche, „lunga istorie a originii responsabilității”.
În acest proces, omul învață să renunțe la interesele proprii. În locul „Eului individual”
sacrificat, el primește un „Eu social”, care are memorie și, prin urmare, este stabil și de
încredere. Eul care își amintește este locul în care societatea își înscrie pretențiile și obligațiile.
Memoria mediază apartenența; ne amintim pentru a putea aparține, iar această amintire are un
caracter obligatoriu. O putem numi, deci, memorie normativă .
Nietzsche merge însă mai departe și deconstruiește această legătură. El vede în memoria
normativă o construcție malignă care înlănțuie individul. El descrie procesul de civilizare în
culori sumbre: „Se arde ceva în memorie pentru ca acesta să rămână acolo: doar ceea ce nu
încetează să doară rămâne în memorie”. Aceasta este mnemotehnica veche: sacrificii, torturi, mutilări, toate folosesc durerea ca cel mai puternic ajutor al memoriei. Avem un exemplu şi în
istoria noastră, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, exista un ritual în care boierii obişnuiau
să îşi ducă fiii la hotare şi îi băteau bine pentru ca să nu uite niciodată până unde se întind
pământurile lor.
Spre deosebire de Nietzsche, pentru Halbwachs memoria nu este rezultatul unei
constrângeri externe sau al unei „dresări”, el insistă asupra afectivității memoriei colective.
Principiul pe care îl vede la lucru în formarea memoriei nu este violența, ci iubirea, un fenomen
care apare natural prin comunicare. Pentru Halbwachs, însă, nu există memorie „culturală” și
evită orice recurs la normativitatea amintirilor colective. În acest punct, el reprezintă poziția
exact opusă față de Nietzsche.
Dacă la Halbwachs motorul memoriei este afectivitatea, pentru Aby Warburg memoria
culturală are o funcție eliberatoare. Prin artă şi simboluri, omul se eliberează de presiunea
realității, de frica de demoni și de asaltul simțurilor. El se concentrează pe „formulele de patos”,
imagini care cristalizează emoții colective și care migrează de-a lungul timpului.
„Pentru Warburg, pe care aș dori să-l clasific ca al treilea în grup printre părinții fondatori ai
cercetării memoriei sociale, această memorie colectivă culturală, în total contrast cu Nietzsche,
are o funcție eliberatoare și nu aservitoare. Prin obiectivări culturale, omul se eliberează de
presiunea fobică a realității, de frica de demoni și de a fi copleșit de simțuri. Conceptul de fobic
al lui Warburg este mai aproape de teoria traumei a lui Freud decât de mnemonica sângeroasă a
lui Nietzsche, dar, pe de altă parte, nu se poate nega că motivele fricii și terorii formează un
numitor comun, în timp ce ele sunt complet absente la Halbwachs. Aceeași graniță trece între
Halbwachs și Warburg ca și între Halbwachs și Nietzsche. Este granița dintre memoria
comunicativă și culturală, dintre memorie ca sistem autopoietic și memorie ca instituție
culturală făcută vizibilă în semne, simboluri, imagini, texte și rituri, adică o scriere în sensul cel
mai larg. Warburg este interesat de urmele memoriei picturale europene, de liniile de legătură
dintre imagini, formule picturale, teme, pe scurt: obiectivări culturale și conținuturi non-
psihologice ale conștiinței. Halbwachs, pe de altă parte, evită pe cât posibil referirea la
obiectivări culturale. Pentru el, aceasta este o limită dincolo de care nu trebuie să mai vorbim de
memorie, ci de tradiție, istoriografie etc. Rămâne în cadrul psihologiei conștiinței. Puterea și
durata amintirilor nu provin din tradiție, ci din sentiment, nevoia individului de a aparține unuia
sau mai multor grupuri.”
Assmann stabilește aici granița care desparte cei doi mari teoreticieni: pe de o parte
memoria comunicativă a lui Halbwachs, ca un sistem autopoietic, bazat pe comunicarea vie,
orală, între oameni, care nu are nevoie de obiectivări (texte, monumente) și depinde de
sentimentul de apartenență la grup şi pe de altă parte memoria culturală împărtăşită de Warburg
şi Assmann reprezentând memoria care a fost vizualizată și instituționalizată în semne,
simboluri, imagini, texte și rituri. Este, în sens larg, o „scriere”.
Assmann concluzionează că memoria culturală are două fețe, ambele fiind valabile:
Lumina lui Warburg: memoria ca eliberare, distanțare și salvare de la dispariție prin artă și
cultură şi Lumina lui Nietzsche: memoria ca disciplinare, dresaj, legare și supunere prin norme
și prescripții.
Dincolo de teoriile lui Assmann, Memorialul Revoluţiei din Timişoara funcţionează la
graniţa dintre cele două: păstrează memoria comunicativă, prin mărturii orale (Halbwachs) și o
transformă în memorie culturală prin arhivă și monumente (Warburg/Assmann).
Cultura memoriei
Assmann o numeşte Erinnerungskultur (cultura reamintirii).
El definește cultura memoriei în felul următor: „Cultura memoriei asigură continuitatea
culturală a unei societăţi prin conservarea valorilor sale colective de la o generaţie la alta; astfel,
generaţiile de mai târziu pot reconstitui identitatea lor culturală. Trimiterile la trecut, pe de altă
parte, asigură o conştiinţă istorică membrilor unei societăţi, prin crearea unui trecut comun”.
Amintirile semnificative ale unei societăți nu sunt niciodată spontane și nici
predeterminate, spune Assmann. Trecutul, ca și identitate colectivă, este un construct care are
la bază, simplicator vorbind două operații complementare: actualizarea și uitarea. Relația dintre
memoria culturală și istorie este una care se bazează tocmai pe această natură construită a
trecutului. Memoria culturală se orientează către puncte fixe din trecut. Trecutul nu se poate
conserva ca atare nici în memoria culturală, ci oglindindu-se în figuri simbolice de care se
fixează amintirea. Așadar cultura amintirilor este un șir de puncte fixe ale trecutului, fiecare
grup având o cultură a amintirilor proprie.
Un aspect esențial în acest proces îl are continuitatea. Continuitatea este imaginată prin
intermediul practicilor și a figurilor amintirii și este generată de facto în procesul practicii
culturale. Repetiția și rememorarea trcutului asigură continuitatea fiindcă invocă direct
narațiunile fondatoare ale colectivității.
Rezumând într-o frază teoria lui Assmann, aceasta explică modul în care mărturiile
trecutului predate într-o varietate de medii, crează sens prin proceduri precum ritualizare,
canonizare și interpretare și creează astfel o identitate colectivă, adică o reflecție, adică
identitatea socială mediată. Relaționarea celor trei poli, trecutul contemporan, cultura și grupul
duce la concretizarea identității – ,,noi suntem asta”. Pentru Assmann memoria culturală nu este
doar despre „trecut”, ci despre coeziune socială, completând teoria cadrelor sociale enunţat de
Halbwachs.
Aldeida Assmann a dezvoltat această teorie și a clarificat modul în care un asemenea
concept ar trebui să fie distins de alte forme, nu numai a memoriei individuale ci și a modului
în care ar putea fi folosită în mod profitabil științific. În acest fel, ea diferențiază memoria
culturală de memoria socială a unei generații sau memoria comunicativă a oamenilor care
trăiesc împreună. În textul scris în comun, Ieri și azi. Media și memoria socială subliniază chiar
de la început un aspect esențial: ,,Memoria nu se dezvoltă numai în oameni, ci mai ales între
oameni” 8 . Prin urmare, există nu numai la nivel individual, ci și la nivel colectiv. Pe lângă
funcția sa de fenomen neuronal și psihologic, memoria este și într-o măsură deosebit de mare
socială.
Aleida și Jan Assmann prin munca depusă pentru definirea acestor noi teorii sub titlul de
memorie culturală, a devenit o nouă paradigmă care s-a extins în diferite domenii și care a avut
influență în multe țări.
După cum spuneam la începutul lucrării, studiul memoriei a căpătat un caracter de
urgență istorică doar la mijlocul secolului XX când s-a produs o schimbare de paradigmă, o
situație de post-cultură din perspectiva căreia vechea Europă devine un obiect al amintirii prin
comentarii 9 . Ultimele două decenii ale secolului XX au fost explozive din punctul de vedere al cercetării memoriei. Au fost elaborate nenumărate studii asupra formelor memoriei,
identificarea, definirea și clasificarea lor.
Tot Assmann constata că ,,Memoria, devenită între timp un concept cheie al reorientării
cultural-științifice, este vizată ca obiect de cercetare de discipline foarte diferite, precum
neurologie, psihologie și psihanaliză, istorie, științe politice, precum și studii de artă și
literatură. Deși fiecare disciplină are propria abordare a obiectului cercetării, inserarea
constantă a unor noi piese ale puzzle-ului din mâini diferite în imaginea de ansamblu face ca
cercetarea memoriei să devină un proces transdisciplinar” .
O definire complexă a memoriei colective face și Pierre Nora, care a dezvoltat un
concept influent despre memorie, în special prin intermediul lucrării sale monumentale Les
Lieux de Mémoire (Locurile Memoriei). Pentru Nora, memoria nu este un simplu depozit de
amintiri, ci o entitate complexă, distinctă de istorie.
„Aceasta este o amintire sau ansamblul amintirilor, conștiente sau nu, a unei (unor)
experiențe trăite și/sau mitificate de o colectivitate vie, a identității sale din care sentimentul
trecutului face parte integrantă. Amintirea unor evenimente trăite sau transmise, de tradiția
scrisă, practică sau orală; memorie activă întreținută de instituții, rituri, de istoriografie;
memorie latentă și câteodată recuperată, memorii oficiale, voluntare, orchestrate printr-o punere
în scenă a imaginarului, ca cele compuse de națiuni și familii, biserici și partide, sau memorii
fără memorie, clandestine și metaistorice; gama acestora este infinită”
Nora susține că, într-o societate modernă, memoria și istoria sunt noțiuni fundamental
opuse. Memoria este vie, în continuă transformare, subiectivă și legată de societățile care o
poartă. Ea este profund înrădăcinată în concret, în emoții și în experiențe trăite. Memoria este
ceea ce rămâne din trecut în ceea ce trăim în prezent, adesea alimentată de mass-media și de
„istoria imediată”. Istoria, pe de altă parte, este o reconstrucție intelectuală și critică a trecutului.
Ea este o disciplină, o știință care caută să explice și să organizeze trecutul, adesea detașată de
emoția brută a memoriei. Atunci când istoria începe, memoria autentică se estompează.
Memorialul Revoluției este un „lieu de mémoire”, nu doar pentru că adăpostește obiecte, ci
pentru că există o voință de a ne aminti şi a nu uita. Nora spune: „fără voința de reamintire,
locurile memoriei ar fi doar locuri ale istoriei”.
Dacă Assmann a venit cu teoria memoriei culturale, Paolo Jedlowski care a contribuit
semnificativ la studiul memoriei, în special în ceea ce privește natura socială a acesteia și
interacțiunea dintre memorie, timp și identitate a venit cu o altă teorie. Teoria sa se distinge prin
accentul pus pe caracterul dinamic, selectiv și reconstructiv al memoriei, atât la nivel
individual, cât și colectiv. Jedlowski extinde ideile lui Halbwachs și argumentează că memoria
individuală este intrinsec socială. Nu există o memorie pur individuală, detașată de contextul
social. Amintirile noastre sunt definite și verificate în relație cu amintirile altora și sunt
influențate de cercurile sociale multiple cărora le aparținem. Acționarea de a-ți aminti este un
act social, fiind dependentă de contextul cultural și de inteligența societății. O importanţă
deosebită o acordă limbajului și al discursului în exprimarea și reproducerea cadrelor sociale
ale memoriei. Memoria, atât individuală, cât și colectivă, este mediată prin narațiuni,
comunicare și interacțiuni verbale. Acestea nu doar transmit amintiri, ci le și modelează și le
dau sens.
Din acest punct a formulat un concept, memoria publică care avea ,,rolul de comparație
al diferitelor amintiri colective din cadrul societății. O memorie a sferei publice care este puternic influențată de mass-media și jurnalism. Acestea joacă o funcție esențială în modelarea
percepției colective a trecutului, dar și în riscul de distorsionare, interpretare și manipulare a
amintirilor. Jedlowski consideră că memoria publică are două componente principale, memoria
instituțională și memoria populară.
Un nou concept de memorie, memorie cosmopolită a fost elaborat în principal de
sociologii Daniel Levy și Natan Sznaider, în special în lucrarea lor The Holocaust and Memory
in the Global Age (2001/2006). Ei au observat cum, sub impactul globalizării și al mass-media,
evenimente precum Holocaustul au încetat să mai fie o proprietate a anumitor națiuni sau
grupuri, devenind un punct de referință moral și istoric pentru o comunitate globală.
Memoria cosmopolită – este o variabilă care ajută la explicarea reconfigurării
suveranității, datorită naturii sale, capabile să depășească granițele naționale, sporind
solidaritatea universală și reconfigurând modelul centrat pe națiunea în sine. Un alt exemplu
ar fi dreptul minorităților pe plan global și local. Ca atare, spre deosebire de memoria națională,
care se concentrează pe istoria și identitatea unui stat-națiune specific, memoria cosmopolită
depășește aceste limite. Ea recunoaște că anumite evenimente au un impact universal și implică
responsabilități morale care depășesc apartenența națională.
Mass-media prin televiziune, internet şi rețelele sociale joacă un rol important în
diseminarea și formarea memoriei cosmopolite. Prin intermediul relatărilor și reprezentărilor
globale, evenimente îndepărtate devin accesibile și relevante pentru publicul larg, contribuind
la crearea unui sentiment de apartenență la o comunitate globală a martorilor.
Drd. Gino RADO