Dr. Virgiliu BÂRLĂDEANU
The Romanian Revolution of December 1989 surprised significantly international public opinion. A recurring question in the research of this period remains, however, to what extent the main centers of power in the Soviet Union were directly involved – whether the events were spontaneous or part of geopolitical strategies developed during the late Cold War. In the events of Timișoara, the regime of Nicolae Ceaușescu, within the regional context of Eastern Europe marked by the collapse of communist regimes – as had happened in Poland, East Germany, Czechoslovakia, Hungary and Bulgaria- seemed to be the most resistant to the reformist wave generated by Gorbachev’s Perestroika and Glasnost. This study attempts to answer whether, the fall of communism in Romania in 1989 can be framed within this period, through the interpretation of Soviet press centers and how was the regime in Bucharest represented through official communications. Initially, the focus was on the lack of verified information and the images broadcast from the capital, contrasting with the dramatic reports from Timișoara. As the situation deteriorated, with street confrontations escalating, Soviet press outlets adopted a softer tone, moving from condemning violence to more emotional coverage of the popular revolts and repression. The turning point came on December 23, 1989, when the Congress of People’s Deputies in the USSR began condemning Ceaușescu’s regime publicly and other republics followed suit. The existing ambiguity between the principle of non-interference in the internal affairs of sovereign states and the political imperatives of reformism was gradually resolved. Only after Ceaușescu’s fall did the Soviet press align itself with Gorbachev’s reformist narrative, presenting the events as part of the broader democratizacion process in Eastern Europe.
Keywords: Romanian Revolution, 1989, press, USSR
Cuvinte cheile: Revoluția Română, 1989, presa, URSS
Din data de 19 decembrie, presa centrală sovietică a început să informeze cititorii despre evenimentele din Timișoara. Astfel, ziarul Izvestija, în articolul cu titlul Dezordini la Timișoara[1] punea în atenția cititorilor primele relatări de la Timișoara – „locul unor tulburări în masă cauzate de arestarea la domiciliu și de procesul activistului român pentru drepturile omului și rectorului Bisericii reformate locale, László Tőkés”. Vladimir Volodin, corespondentul ziarului Izvestija, comunica redacției despre încercarea unui grup de timișoreni de a transmite comitetului orășenesc al PCR adresarea prin care se cerea anularea hotărârii tribunalului orășenesc. Sâmbătă a urmat o demonstrație în fața edificiului comitetului orășenesc al Partidului Comunist Român, la care au participat circa cinci mii de oameni. „Potrivit unor informații neoficiale, împotriva manifestanților au fost folosite tunuri cu apă. Duminică la aproximativ ora două dimineața, credincioșii cu lumânări aprinse în mână au format un lanț uman în jurul clădirii Bisericii Reformate, protestând astfel împotriva acțiunilor autorităților orașului. Grupuri de tineri s-au alăturat celor din jurul bisericii, scandând sloganuri care cereau o schimbare în conducerea țării. Potrivit datelor neoficiale, încercările poliției de a dispersa mulțimea au dus la ciocniri, în timpul cărora au fost sparte geamuri într-o serie de magazine. În oraș s-au auzit focuri de armă…”[2] În finalul articolului, reporterul relata că mesajele private care vin din Timișoara nu au avut o confirmare în mijloacele de informare oficiale, însă pe posturile radio în repetate rânduri a fost transmisă avertizarea despre obligația ca cetățenii să respecte cu strictețe legislația țării și responsabilitatea lor în fața legii.[3]
În următoarea zi, pe 20 decembrie 1989, Vladimir Volodin pentru același ziar transmitea de la București știri din surse neoficiale despre evenimentele din vestul României. „Potrivit datelor neoficiale, câteva mii de manifestanți au strigat slogane cerând respectarea libertăților civile şi schimbarea conducerii actuale a țării. Trupele și unitățile de poliție patrulează la intersecțiile din Timișoara și la intrările în oraș, conform unor informații neoficiale, armata a preluat controlul asupra orașului vecin Arad.”[4] În condițiile deficitului de informații, principalele subiecte difuzate la televiziunea română și pe paginile ziarelor centrale au fost vizita în străinătate a președintelui Nicolae Ceaușescu, precum și succesele în muncă ale muncitorilor români. Reporterul relata, însă, că gravitatea situației poate fi dedusă din închiderea efectivă a granițelor României cu Ungaria și Iugoslavia. De câteva zile, doar diplomații și specialiștii detașați puteau traversa frontierele, iar schimbul de grupuri turistice a fost suspendat, inclusiv din Uniunea Sovietică. Telegramele transmise turiștilor informau despre sistarea schimburilor turistice cu URSS din cauza vremii calde, nefavorabile, până pe 5 ianuarie. La această limită de timp, reporterul menționa că în capitala României situația era calmă. „În București, transportul public funcționează normal, iar magazinele sunt deschise. Singurul ecou al demonstrației timișorene a fost prezența întărită a poliției și apariția ici-colo a patrulelor Gărzilor Patriotice înarmate cu arme automate.”[5]
Criza devenea tot mai evidentă și nu mai putea fi ignorată de alte ziare centrale din URSS care până la acel moment au preferat să păstreze tăcerea. Ziarul Pravda, publicația CC PCUS, în data de 20 decembrie 1989, a publicat o scurtă notă informativă cu informații despre evenimentele de la Timișoara.[6] Corespondentul său, Vladimir Vedrașco, pe 19 decembrie 1989, scria de la București că noaptea trecută, în capitala României s-au produs schimbări. „Pe străzi au apărut patrule mixte de militari și de miliție. Soldați în căști și înarmați cu arme automate au putut fi văzuți și în zona căminelor studențești. Situația din România s-a înrăutățit în urma demonstrațiilor masive de la Timișoara [desfășurate – n.a.] în precedentele zile de odihnă. Există rapoarte contradictorii despre victime. Lozincile politice sub care au ieșit în stradă timișorenii vizau schimbarea ordinii existente în țară și implementarea cât mai rapidă a reformelor.”[7] Între timp, autoritățile oficiale au anunțat statele vecine, inclusiv reprezentanții întreprinderii turistice sovietice „Inturist”, despre închiderea granițelor românești, în perioada de la 18 decembrie 1989 până la 5 ianuarie 1990. La punctul de control al frontierei Nicolina un grup de turiști, care trecuse deja controlul vamal, au fost returnați în URSS.
Dumitru Diacov, corespondentul agenției sovietice TASS[8] în articolul „Despre revolta de la Timișoara” publicat de ziarul Sovietskaja kul’tura (Cultura sovietică – rus.)[9], semnala lipsa comentariilor din partea reprezentantul oficial al agenției Agerpres, în timp ce capitala era cuprinsă de o stare generală de tensiune. „A fost întărită securitatea instituțiilor de stat, a uzinelor și a fabricilor, unde, așa cum este cunoscut, sunt de serviciu membrii de partid și alți activiști. Soldații înarmați cu arme automate și combatanții Gărzilor Patriotice patrulează străzile, în unele locuri staționează autobuze cu militarii și colaboratori ai poliției.” De altfel, în 21 decembrie 1989, presa internațională alertată de evenimentele din Timișoara, relata despre confruntările dintre protestatari și armată în vestul României care s-au extins în alte părți ale țării. La București, un purtător de cuvânt al ambasadei SUA declara pentru agenția Associated Press că trupele și forțele de poliție au fost dislocate pe străzile orașului.[10] Într-un scurt raport de la București, TASS comunica despre dublarea măsurilor de pază la fabricile, uzinele și instituțiile din capitala României, iar un jurnalist ungur care tocmai plecase din România comunica presei că elicoptere de luptă patrulează peste orașul Brașov.[11] În aceste circumstanțe, cancelarul austriac Franz Vranitzky declara că Austria va apela la Consiliul de Securitate al ONU și va intra în contact cu toate cele 33 de țări-participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa în privința încălcărilor drepturilor omului în România. La fel, guvernul Marii Britanii a emis un protest oficial față de vărsarea de sânge din România.[12]
În acest moment de turnură, Uniunea Sovietică însă părea pentru occidentali că evită să-și exprime poziția și nu dădea semne că ar putea interveni în vreun fel în țara vecină. Mai mult, Secretarul de presă al Ministerului Afacerilor Externe al URSS, Vadim Perfil’ev, afirma în fața jurnaliștilor străini, că din cauza fluxului de „mesaje contradictorii” este greu de judecat despre ce se întâmplă cu adevărat în România, „cu toate acestea, dacă rapoartele privind asasinările oamenilor vor fi confirmate, atunci acest fapt merită un regret profund”.[13] În data de 22 decembrie 1989[14], Agenția Associated Press relata de la Moscova că secretarul de presă al Ministerului Afacerilor Externe declara în cadrul unei conferințe de presă: „Dacă vom primi informații despre victime, ne vom exprima, desigur, regretul… Dar nu putem vorbi despre aceasta până nu primim informații de încredere”. În legătură cu declarația lui Perfil’ev, jurnaliștii străini de la Moscova constatau că Uniunea Sovietică nu a ezitat să condamne Statele Unite pentru operațiunea de la Panama, dar Kremlinul încă nu îndrăznise să condamne regimul criminal Ceaușescu, care își ucidea cetățenii.[15]
Totodată, informațiile venite de la București deveneau tot mai alarmante. Dm. Diacov, V. Maljutin și N. Morozov corespondenții TASS la București relatau ziarului Izvestija, pe 21 decembrie 1989, decretarea de către Nicolae Ceaușescu cu privire la introducerea legii marțiale în județul Timiș și punerea în alertă a tuturor unităților armatei, Ministerului Afacerilor Interne și detașamentelor Gărzii Patriotice.[16] „În dimineața aceleiași zile, toate străzile din apropierea centrului capitalei României au fost inundate de mulțimi de oameni. Din camioane li s-au distribuit pancarte și portretele lui N. Ceaușescu, după care au pornit spre Piața Republicii, unde urma să se desfășoare mitingul de susținere a discursului liderului român cu privire la evenimentele din Timișoara. În scurt timp, însă participanții la demonstrația planificată au început să returneze afișele și pancartele și s-au împrăștiat.” Imediat, au venit mesaje că oamenii erau adunați într-o altă parte a orașului – în Piața Unirii. Agenţia Agerpress informa că la prânz va începe transmisiunea televizată a „adunării poporului”. Mitingul a început cu discursurile muncitorilor care i-au condamnat vehement pe inițiatorii revoltelor de la Timișoara. În aplauzele celor prezenți, N. Ceaușescu s-a ridicat pe podium și a reiterat ideea că tulburările din acest oraș au fost inspirate și pregătite de forțe ostile României, susținând că acestea „vor dezmembrarea teritorială a țării”. Ceaușescu a mai declarat că la ședința de dimineață a Comitetului Executiv Politic al Comitetului Central al PCR a fost luată o decizie cu privire la măsuri suplimentare pentru ridicarea bunăstării oamenilor: creșterea salariilor angajaților, a pensiilor și a indemnizațiilor de maternitate. Totodată, transmiteau corespondenții la Moscova, că un număr mare de persoane s-au adunat pe artera centrală a Bucureștiului – strada Magheru, adiacentă Pieței Republicii. „Aceștia s-au grupat într-un cerc strâns și au început să scandeze sloganuri contra partidului și antiguvernamentale, cerând demisia conducerii țării.” Poliția și forțele de securitate au început să disperseze mulțimea, au fost folosite grenade cu gaz lacrimogen. Trecerile spre Piața Republicii au fost blocate de armată, iar miliția a încercat să disperseze manifestanții. Mulțimea de mii de protestatari a început să oprească autobuzele și transportul, scandând sloganurile „Trebuie să spunem adevărul!”, „Trebuie să ne aliniem cu alte țări socialiste!”[17]. De-a lungul străzii centrale a capitalei române, după un rând de soldați au urmat tancuri. S-au auzit rafale și explozii. Protestatarii au fost forțați să între în piața universității. Elicopterele au început să facă cercuri de asupra orașului.[18] Reporterii relatau că la Timișoara, întreprinderile industriale, fabricile și uzinele nu funcționează. Acestea au fost ocupate de muncitori, care au avertizat că dacă nu vor fi acceptate condițiile lor, inclusiv demisia conducerii țării, urmărirea penală a liderilor de partid, militari și alți lideri care au provocat victime umane în acest oraș, vor arunca în aer întreprinderile. La București, până la ora Moscovei 19:00, manifestanții au continuat să strige lozinci antiguvernamentale, iar pe pereții caselor au apărut foi volante cu conținut antiguvernamental.[19]
În dimineața zilei următoare, ziarul Pravda a ieșit în tiraj cu un nou articol despre evenimentele din 21 decembrie 1989. Publicația informa despre cuvântarea lui N. Ceaușescu la Televiziunea Română în seara zilei de 20 decembrie, citând declarațiile dictatorului despre actele teroriste „organizate și desfășurate în strânsă legătură cu cercurile șovine imperialiste reacționare și serviciile de spionaj din diferite țări”. În final, autorul încheia prin a pune o serie de întrebări, care puteau fi acceptate de redacția „organului de presă al CC PCUS” pe paginile sale doar cu girul Biroul Politic sau în corespundere cu o decizie politică privind situația din România, adoptată fie în acel moment, fie mai devreme. Corespondentul nota: „Toată lumea este îngrijorată de întrebarea: de ce grupurile formate din huligani (группы хулиганствующих элементов – rus.) au provocat măsuri de represiune de o asemenea amploare din partea autorităților? De ce armata apără independența țării pe străzile unui oraș județean? Și, în cele din urmă, de unde au apărut manifestările „teroriste” în republică?”[20] Textul rezona cu spiritul transparenței (гласность – rus.) și restructurării (перестройка – rus.) gorbacioviste, dar evident punea la încercare convențiile tacite și complicitatea discursului oficial care, până la acel punct de cotitură în politicile Moscovei, respecta aparențele relațiilor de prietenie dintre partidele comuniste ale RSR și URSS, și în particular, comunicarea aparent colegială dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov.
Astfel, în pofida acțiunilor operative și informațiilor care, fără nici o îndoială, veneau prin rețelele serviciilor secrete sovietice, conducerea politică în URSS a ezitat să facă declarații oficiale până data de 22 decembrie 1989. În finalul sesiunii din 21 decembrie al Congresului Deputaților Poporului, care se desfășura la Moscova, la insistența deputaților, inclusiv, a celor din RSS Moldovenească,[21] Mihail Gorbaciov, răspundea: „Până la moment, informațiile pe care le avem de la București și aici, de la Ambasadorul României, nu ne oferă posibilitatea să avem o imagine reală despre ceea ce se întâmplă. Știți că presa străină descrie situația din [această – n.a.] țară în termeni dramatici. Până acum, ceea ce am primit de la ambasadorul nostru în România nu s-a confirmat și am dat dispoziția ca acest lucru să continue, pentru a prezenta Congresului Deputaților Poporului informații detaliate și obiective. Și apoi, noi [împreună – n.a.] cu d-stră, vom decide cum să reacționăm la acestea.”[22] Este de remarcat că presa centrală sovietică reda integral lucrările Congresului, iar televiziunea, din cauza scăderii productivității la întreprinderile de stat, a fost obligată să transmită emisiunile cu lucrările congresului pe timp de noapte.
A doua zi, sesiunea de dimineață a congresului a început cu discuția despre situația din România. La deschiderea ședinței, Mihail Gorbaciov declarase din nou că nu are informații oficiale de la autoritățile române, dar există temeiuri pentru a crede că situația în România peste noapte a devenit mai „acută”. În continuare, A.S. Dzasohov deputat din RASS Osetia de Nord, a propus Congresului adoptarea unei declarații a pentru a exprima îngrijorarea și regretul profund al delegaților cu privire la mesajele primite despre evenimente dramatice din România, soldate cu victime umane.[23] În replică, V. M. Kotljakov, membru corespondent al Academiei de Științe a URSS, declarase: „Judecând după proiectul Declarației, înțelegem că situația din România este complicată. În acest context, apar două întrebări. Prima: Cum s-a putut întâmpla ca ambasadorul sovietic în România, tovarășul Tjažel’nikov, care se află acolo de mulți ani, să nu fi prevăzut o astfel de situație și să nu aibă o claritate deplină nici după… două-trei zile… (Zgomot în sală) … de la începutul escaladării violenței? […] Și a doua întrebare, cea principală: Congresul, desigur, trebuie să adopte o astfel de declarație. Însă, din punctul meu de vedere, aceasta trebuie să sune mai ferm. Chiar mâine, vom reveni la [analiza – n.a.] evenimentelor din luna aprilie de la Tbilisi și, fără îndoială, așa cum am făcut și la primul Congres, vom condamna violența care a avut loc acolo. Dar, tovarăși, ceea ce se întâmplă în România nu poate fi comparat în niciun fel cu evenimentele anterioare. Și mi se pare că…” La acest început de frază, Mihail Gorbaciov, moderatorul ședinței, l-a întrerupt pe Kotljakov cu replica: „Dar povestiți-ne D-stră mai detaliat, ce se întâmplă în România?” În sală se auzise o înviorare în rândul audienței, care începea să înțeleagă, că Gorbaciov nu va permite o extindere a discuției despre situația în România. La încercarea lui Kotljakov de a răspunde: „Eu vă spun …”, a urmat imediat o nouă replică a moderatorului: „Atunci stați jos, toți. Iată, poate reprezentanții delegației de deputați din Moldova, au informații suplimentare?”[24]
În aceste împrejurări, Ion Hadârcă și-a început alocuțiunea exprimând opinia întregului grup de deputați din RSS Moldovenească, evidențiind atitudinea acestora față de evenimentele din România și solicitând informații suplimentare pentru clarificarea situației. Totodată, deputatul opina, că lipsa informațiilor oficiale nu poate fi un argument acceptabil pentru tergiversarea unor decizii și aprecieri. „Ziarul Pravda de astăzi, continua deputatul, face referire la discursul președintelui Republicii Socialiste România. Însă în cazul dat, avem o apreciere oficială – în spiritul în care este realizată politica în mod general. […] De mai mult timp urmărim situația din România. Nu suntem indiferenți la ceea ce se întâmplă acolo – politica cultului personalității continuă, iar aceste evenimente împiedică dezvoltarea proceselor de democratizare și restructurare într-o republică socialistă vecină și prietenă.”[25] De altfel, din informații provenite din sursele neoficiale deja se cunoștea despre confruntările violente între unități militare și civili, soldate cu victime, iar precedentele din Germania, Ungaria și Cehoslovacia, de rând cu congresul de PCR desfășurat anterior sub semnul cultului personalității, indicau asupra unei evoluții similare și inevitabile în România. „Toate acestea sunt niște fapte îngrijorătoare pentru noi, evidenția Ion Hadârcă.” În acest moment, Gorbaciov interveni din nou: „Să nu depășim limitele dincolo de care începe amestecul nostru în afacerile interne ale unui stat suveran. [Propun – n.a.] să ne exprimăm atitudinea față de ceea ce afectează destinele și viețile oamenilor”, iar după un nou val de zgomot produs în sală, a înaintat pentru votare textul declarației în versiunea deputatului Dzasohov. Textul propus al declarației, fără completări și modificări, a fost votat cu 1809 voturi „pro” și 32 de voturi „contra”.[26]
În aceiași zi, 22 decembrie 1989, agenția TASS, difuza informația despre întâlnirea ambasadorului american în URSS, Jack F. Matlock, la solicitarea acestuia, cu ministrul Afacerilor Externe al URSS, Eduard Shevardnadze, membrul Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS.[27] În comunicat se menționa că pe parcursul discuțiilor au fost abordate probleme legate de evoluția situației din România. J. Matlock, în numele guvernului său, a subliniat aprecierile părții americane asupra situației din această țară. În răspunsul dat ambasadorului, se evidenția că, în URSS, aceste evenimente sunt privite drept o expresie a voinței poporului român, care aspiră la reînnoirea societății sale pe principii democratice. „Poporul sovietic, se afirma în nota oficială, într-un moment crucial pentru viitorul României socialiste, își exprimă sprijinul față de poporul român și manifestă o profundă compasiune pentru pierderile umane”.[28]
Ziarului Izvestija, pe 23 decembrie 1989, la compartimentul „Panorama evenimentelor internaționale” publica relatările corespondenților TASS de la Bucuresti: „Dictatorul nu mai e, trăiască libertatea!” (Диктатора нет, да здравствует свобода! – rus.).[29] Această veste s-a răspândit într-un val puternic în mijlocul zilei în București, dar și în toată România. „Victimele de la Timișoara și cele de ieri din piața universității a capitalei, care au murit pentru libertate și o viață nouă pe acest pământ, au motivat oamenii, în ciuda amenințării cu noi victime, să iasă din nou în stradă.” Strigând sloganuri „Armata e cu noi”, „Noi suntem poporul”, manifestanții s-au amestecat cu militarii care stăteau pe Bulevardul Republicii înainte de ora 11. Sute de oameni s-au urcat pe tancuri și vehicule blindate de transport de trupe și au desfășurat pancarte: „Suntem pentru libertate”, „Vrem democrație” și „Jos dictatura”. „În mijlocul bucuriei generale a mulțimii, demonstranții au condus vehiculele de luptă până în Piața Palatului, unde se afla clădirea Comitetului Central al Partidului. La cârma tancurilor erau soldații zâmbitori, care deja realizase că locul lor este în coloanele poporului.” Situată în imediata apropiere a Comitetului Central al PCR, strada Onești, blocată de tancuri și unități ale forțelor de ordine, a fost asediată și de mulțimi de manifestanți fluturând steaguri naționale și eșarfe albe, scandând: „Jos armele!”, „Jos cu dictatura!” „Libertate pentru popor!”[30] În același timp, scria ziarul, a fost anunțat ultimul decret al lui Ceaușescu, în care se spunea că ministrul Apărării Naționale V. Milea a acționat ca un trădător împotriva independenței și suveranității României și, realizând că a fost demascat, și-a pus capăt vieții prin sinucidere. Și apoi pe străzi și în piețe, în fața întregii țări la televizor, mulți au spus că V. Milea a fost ucis din ordinul lui Ceaușescu. „Vestea dubioasă a morții ministrului Apărării, după cum cred mulți de aici, a obligat armata să-și întoarcă fața către oameni. Mulți militari și-au dat seama că mâine îi poate aștepta o asemenea soartă.” Mulțimile de manifestanți s-au îndreptat spre Piața Palatului și au ocupat clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist. De la balconul din care vorbise Ceaușescu chiar ieri, manifestanții se adresau acum mulțimii. O altă mulțime de mii de oameni, însoțită de tancuri ocupate și blindate, cu steaguri și bannere, s-a îndreptat spre clădirea Radio-Televiziunii Române. Vocea oamenilor a început să răsune în aer. Reprezentanții săi au fost cei care au spus: „Fraților români, am venit aici să vă anunțăm că dictatorul a căzut”. Vorbitorii au cerut manifestanților să mențină ordinea și să evite actele de violență. Manifestanții care au ocupat studiourile radioului și televiziunii românești au comunicat întregii țări că N. Ceaușescu „a dispărut într-o direcție necunoscută”. Adresându-se armatei și poliției, manifestanții le-au chemat să apere interesele poporului și să nu tragă în ei, au cerut muncitorilor și tuturor locuitorilor țării să iasă în stradă, să ocupe pașnic consiliile municipale și să preia conducere orașelor, întreprinderilor și tuturor instituțiilor în propriile mâini.[31]
La ora 13:00 ora locală, corespondenții relatau, „oamenii se bucură, se aud claxoane de mașini din toate părțile, cordoanele armatei au dispărut de pe străzi și piețe. Orașul este în mare parte sub controlul populației.” Câteva ore mai târziu, corespondentul TASS, întâmpinat de voluntari care verificau actele, a reușit să viziteze studioul de televiziunii naționale. Zeci de mii de oameni au înconjurat edificiului sediului principal al manifestanților. De aici, toată țara auzea vocea celor care „au avut curajul să intre într-o luptă inegală cu agentura lui Ceaușescu.” „A venit în sfârșit ziua în care putem spune lumii adevărul din România, declara Alexandru Ionescu, directorul general al agenției Agerpres, citat de corespondentul TASS. A sosit, în sfârșit, ziua în care cenzura, detestată de oameni, va înceta să prezinte tirania drept democrație, iar absolutismul brut, drept socialism științific.”[32] Coridoarele televiziunii erau pline de oameni – actori și politicieni celebri, generali și oameni obișnuiți. Pe fețele lor se putea vedea nu numai bucurie, ci și îngrijorare profundă. Se primiseră informații că forțele speciale, conduse de unii dintre oamenii loiali fostului lider, se apropie de București. Mii de oameni au înconjurat televiziunea, cerându-li-se să stea până la urmă.
Ziarul Izvestija, în continuare, prezenta cititorului informația agenției Agerpres, privind crearea la București a Comitetului Democrațic Național (Национальный комитет демократии Румынии – rus), care „includea lideri militari, ce nu s-au compromis sub dictatura Ceaușescu, muncitori și studenți care au luptat în prim-plan pentru răsturnarea regimului și reprezentanți ai intelectualității a cărui sarcină principală a fost anunțată că este pregătirea tranziției la viața democratică.” Se indica că după crearea noului comitet, membrii acestuia au mers la balconul clădirii CC al PCR pentru a informa zecile de mii de cetățeni prezenți în piață, întregul popor, despre demisia guvernului, „componența Comitetului Democratic Național şi măsurile propuse pentru perioada următoare.”[33] Anterior, televiziunea și radioul românesc anunțase, că N. Ceaușescu și soția sa au fost reținuți în orașul Târgoviște. Cu toate acestea, odată cu lăsarea întunericului, unitățile armate loiale lui N. Ceauşescu au dat buzna în oraș. Lupte încrâncenate au izbucnit în tot orașul. Demonstranții adunați pentru un miting în masă au fost împușcați cu arme automate, lăsând sute de morți și răniți. Lupte au avut loc și în zona Aeroportului Internațional Otopeni. „Televiziunea din București continuă să funcționeze, liderii din sediul central fac apel în mod constant la locuitorii orașului să vină în apărarea acesteia.”[34]
Imediat după arestarea cuplului Ceaușescu, discursul presei sovietice a căpătat un ton radical diferit, orientându-se spre relatări critice și revelatoare, menite să demonteze discursul oficial, atent construit, care masca realitățile dure ale dictaturii și să expună publicului sovietic fața ascunsă a regimului. Ziarul Sovetskaja kul’tura, la rubrica „Din relatările presei”, publica la 23 decembrie 1989 articolul „Today despre România”[35] preluat din ziarul englez, articol semnat de Simon Trump cu titlul „Regina uzigaților” despre Elena Ceaușescu, din care cititorul de rând pentru prima dată în presa sovietică trebuia să afle că dinastia Ceaușescu constituia în întreaga structură politică, militară și judiciară a țării, formată din 40 de frați și surori, nepoți și nepoate și alte rude, deține funcții de conducere în guvern. Într-un mod neîntâlnit până atunci, cititorului i se aducea la cunoștință că familia Ceaușescu locuiește într-un palat prezidențial imens, luxos, în inima capitalei, București. În interiorul complexului palatului, dincolo de zidurile sale, se află alei frumoase mărginite de copaci și clădiri în stil clasic – o casă potrivită pentru zei. În conflict direct cu principiile egalitarismului comunist, cititorul era informat în premieră despre pasiunea Elenei pentru lux care contrasta cu sărăcia oamenilor. „Dincolo de zidurile palatului, satele sunt distruse cu buldozerele și se construiesc blocuri din beton armat în locul lor, iar furnizarea de energie electrică și gaz este limitată. Nu sunt suficiente paturi în spitale, nu există suficiente medicamente și bandajele sunt folosite de mai multe ori.”[36] Pentru cititorul sovietic, obișnuit să citească în presa oficială despre fraternitatea între popoarele socialiste și să regăsească pe paginile ziarelor doar imaginea liderilor politici poleită de propaganda sovietică, dezvăluirile au fost un trăsnet, spulberând iluziile unora și elucidând o realitate care părea desprinsă din paginile unei distopii absurde. „Elena rămâne fericită neconștientă de ura față de ea care este alimentată de oameni. Ea a compus în avans un epitaf pentru piatra funerară. Epitaful va enumera numeroasele sale titluri și va include inscripția: „Cea mai venerată și iubită fiică a poporului român”.[37]
În contextul care se schimba vertiginos, informațiile transmise de reporterii acreditați la București au avut o evoluție clar perceptibilă, relatările fiind impregnate de imagini impresionante și emoționale, dar adesea contradictorii. Pe 23 decembrie 1989, Anatoly Bocharov, Dmitri Dyakov, Nikolai Morozov și Vadim Malyutin transmiteau: „‚Ceaușescu, tu ești de vină pentru moartea noastră’, spunea unul dintre bannerele instalate in centrul Timișoarei, unde s-a produs tragedia. Mulți de aici încă nu știu despre soarta rudelor și prietenilor. Nu departe de oraș, au fost descoperite mai multe înmormântări ale victimelor împușcăturilor manifestației, făcute în grabă de autorități.”[38] Către acest moment, imaginea generalizată a Timișoarei, în toate ziarele sovietice, era cea a unui oraș cuprins de vâltoarea revoltei, unde a izbucnit prima scânteie, care s-a transformat într-o flacără de nemulțumire justificată față de starea de fapt a oamenilor din toată țara. Aproximativ 50 de mii de oameni s-au adunat în piața centrală. Clădirea Operei s-a transformat în sediul revoluției populare cu membri ai Comitetului Frontului Democrat, care a preluat controlul asupra situației din oraș. Manifestanții scandează: „Moarte lui Ceaușescu”, „Trăiască poporul”, „Puterea poporului”. Membrii comisiei au înaintat apelul lor către poporul român. Unul dintre punctele sale era cererea ca procesul lui N. Ceaușescu să aibă loc la Timișoara. Pe 23 decembrie, nu existau date exacte despre victime, dar erau menționate cifre apropiate 5 mii de oameni uciși, inclusiv aproximativ 800 de copii. Locuitorii povesteau că după împușcarea demonstrației, securiștii au deschis focul asupra ferestrelor caselor, trecătorilor, chiar și ambulanțelor cu răniții.[39]
Astfel constatăm că, până la 23 decembrie 1989, presa centrală sovietică a reflectat evenimentele din România într-un registru marcat de prudență și rezervă, evitând interpretările tranșante și limitându-se la informații fragmentare, adesea contradictorii, provenite din „surse neoficiale”. Această ambivalență a constituit o strategie de temporizare, prin care mass-media sovietică a menținut deschise mai multe posibilități de interpretare până la clarificarea situației din teren și a poziției oficiale a Kremlinului. Ezitarea terminologică – absența termenilor precum „dictator”, „revoluție” sau „represiune” în primele zile – reflectă lipsa unui mandat politic clar și dorința de a evita o poziționare prematură.
Momentul de inflexiune a venit în 22–23 decembrie, odată cu dezbaterea din Congresul Deputaților Poporului și prăbușirea vizibilă a regimului Ceaușescu. Din acest moment, discursul mediatic a trecut de la ambiguitate la o reîncadrare narativă coerentă, în acord cu politicile declarate de perestroika și glasnost’: căderea „dictatorului român” a fost prezentată ca o expresie inevitabilă a „proceselor de democratizare” și „reînnoire” din lagărul socialist. Această schimbare nu a fost rezultatul unei surprinderi totale, ci mai degrabă al unei gestionări controlate a incertitudinii, presa urmând cu fidelitate semnalele politice venite de la conducerea sovietică.
Totodată, lipsa accesului direct la informații și dependența de canale contradictorii au generat derapaje factuale și cifre neverificate, ceea ce obligă astăzi la o lectură critică a presei sovietice ca sursă primară. În plan interpretativ, acest caz relevă că alinierea discursului mediatic sovietic la linia reformistă a lui Gorbaciov a fost una reactivă, și nu proactivă: critica deschisă a regimului și demascarea privilegiilor nomenclaturii au devenit posibile doar după înlăturarea lui Ceaușescu.
[1] Владимир Володин, Волнения в Тимишоаре, in „Известия”, № 353(22891), 19 декабря 1989, с. 8.
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Владимир Володин, Напряженность в Румынии, in „Известия”, № 354(22892), 20 декабря 1989, с. 8.
[5] Ibidem
[6] К обстановке в Румынии, in „Правда”, № 354(26072), 20 декабря 1989, с.5.
[7] Ibidem
[8] ТАСС (Телеграфное агентство Советского Союза – rus.)
[9] К волнениям в Тимишоаре, in „Советская культура”, № 152(6720), 21 декабря 1989, с.7.
[10] Кровавое побоище в Румынии, Новое русское слово, 21 декабря 1989, VOL. LXXX № 28.220, с.1.
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Бухарест: коммунисты против народа, in „Новое русское слово”, № 28.221, Vol. LXXX, 22 декабря 1989, с. 1-2.
[15] Ibidem
[16] Обстановка в Румынии, in „Известия”, № 356(22894), 22 декабря 1989, c. 12.
[17] „Нам нужно стать в одном ряду с другими социалистическими странами!” ( – rus.)
[18] Обстановка в Румынии, in „Известия”, № 356(26074), 22 декабря 2024, c. 12. Totodată, unele secvențe din informația răspândită de TASS au fost publicate în ziarul Pravda (vezi: К событиям в Румынии, in „Правда”, № 356(26074), 22 декабря 1989, с.5.)
[19] Владимир Ведрашко, Обстановка в Румынии, in „Известия”, № 356(26074), 22 декабря 2024, c. 12.
[20] К событиям в Румынии, in „Правда”, № 356(26074), 22 декабря 1989, с.5.
[21] Cu o zi mai devreme, scriitorul moldovean Ion Druță sublinia că după întoarcerea lui Ceaușescu din Iran, România ar putea fi copleșită de un nou val de represiune, iar delegația moldovenească la Congres în lipsa informațiilor despre evenimentele din România încerca să intervină cu propunerea de soluționare a conflictului prin negocieri.
[22] Второй съезд народных депутатов СССР, 12-24 декабря 1989 г., Стенографический отчет, Том I, Издание Верховного совета СССР, Москва, 1990, с. 417-418.
[23] Ibidem, p. 420-421.
[24] Ibidem, p. 421.
[25] Ibidem, p. 422.
[26] Ibidem, p. 422-423.
Congresul Deputaților Poporului al URSS își exprimă profunda îngrijorare în legătură cu informațiile primite privind evenimentele dramatice din România, care au dus la pierderi de vieți omenești. Acest fapt stârnește un profund sentiment de regret. Ne exprimăm speranța că în România, în cel mai scurt timp, vor fi găsite soluții pentru o rezolvare pașnică a problemelor apărute, într-un spirit de toleranță, umanitate și respect pentru drepturile omului.
Textul declarației: „Mesaj către poporul României. În acest moment de cotitură pentru destinele României, Al Doilea Congres al Deputaților Poporului din URSS își declară fermul sprijin pentru cauza justă a poporului român. Asigurăm cetățenii României de sentimentele tradiționale de prietenie și bună vecinătate și confirmăm dorința noastră sinceră de cooperare strânsă în interesul socialismului și al păcii.”
[27] Встреча в МИД СССР, in „Известия”, № 357(26075), 23 декабря 1989, с. 11.
[28] Ibidem
[29] D. Diacov, N. Morozov și V. Maljutin, К положению в Румынии, in „Известия”, № 357(26075), 23 декабря 1989, стр. 11.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Cвидетельствует пресса: Газета «Тудей» о Румынии, In „Советская культура”, № 153 (6721), 23 декабря 1989, стр. 7.
[36] Ibidem
[37] Ibidem
[38] К событиям в Румынии, Известия, 24 декабря 1989, № 358 (22896), с. 8.
[39] Ibidem