Biografia Jose Nicolas
De la cărările războiului, la drumurile interioare
Nedreptatea, José Nicolas, o percepe încă din copilărie. Născut dintr-un tată militar, aflat adesea în misiuni în Africa și o mamă de origine libanezo-marocană, José a ajuns în Franța la vârsta de zece ani. La o privire mai atentă asupra cuplului mixt format de părinți, dezrădăcinarea mamei îi deschide ochii și inima tânărului: sensibilitatea sa deosebită față de destinele manipulate de Istorie decurge din această primă experiență.
Cariera sa părea dinainte stabilită: după absolvirea liceului militar La Flèche, aderă la unitățile de parașutiști. În 1978, la doar 22 de ani, activează deja în cadrul unităților de elită în sudul Libanului; iar în ‘79, în Republica Centrafricană, urmare a îndepărtării lui Bokassa. Totuși, foarte repede, pe teren, José își dă seama că încă își poate sluji țara și prin mărturia imaginii… astfel că se „înarmează” cu un mic aparat de fotografiat. Această primă privire personală asupra populației prinsă în zonele de conflict își va găsi un ecou, la Beirut, într-un spital improvizat. José are parte acolo de o întâlnire umană determinantă: este vorba despre Bernard Kouchner, un tânăr „medic francez” ce veghează la căpătâiul victimelor civile ale războiului. În timpul unei permisii, parașutistul își oferă serviciile echipei medicale… este, în acelasi timp, șofer și logistician într-un oraș în flăcări; iar fotograful amator reusește să surprindă pe peliculă, suferința răniților din sălile de operație improvizate, priviri bântuite de frica mortii. Reporterul de imagine… se trezește.
„O fotografie bună înseamnă mult noroc, un pic de curaj și simțul încadrării”, rezumă el astăzi sobru. José Nicolas s-a intersectat în zonele de conflict cu marii foto-jurnaliști și a învățat de la ei cum să apese butonul declanșator la momentul potrivit, la locul potrivit. În 1983, în timp ce patrula pe străzile din Beirut, glonțul unui lunetist cocoțat pe un acoperiș l-a nimerit. Este reformat la 29 de ani. Este momentul propice pentru a deveni el însuși fotoreporter și de a se dedica adevăratei sale pasiuni: reportajul în zonele de război. De acum, este liber, liber să însoțească pe Bernard Kouchner și medicii din întreaga lume pe toate fronturile… în Afganistan, Kurdistan, Marea Chinei… Munca umanitară îi permite să fie pe propriile picioare. Un pas pentru a se confrunta cu pericolul, altul pentru a depune mărturie. Se alătură agenției SIPA și își rafinează imaginea. Cunoașterea terenului este un atu major pentru un reporter care simte instinctiv riscurile și poate identifica poziția unui lansator de rachete după suflul acestora. Valorile dobândite în armată, deasemenea: „Solidaritatea și loialitatea se dovedesc, am învățat în uniformă fiind, să nu mă mulțumesc cu simpla ortografiere a cuvintelor”. În sfârşit, cinstea şi respectul cuvenite fiecărui om, oricât de sărac ar fi, îl determină să renunţe la fotografierea aspectelor degradante, chiar dacă asta i-ar fi adus bani buni: necazul unei fiinţe umane înseamnă mai mult decât o poza bună… În 1987, soarta bărcilor pline de oameni l-a marcat pentru totdeauna. Familii întregi, aruncate în mare pe un fel de gunoaie improvizate, sunt urcate pe nava Medicilor lumii și salvate de la o moarte sigură. José Nicolas prezintă, săptămâni îndelungi, această ultimă șansă de salvare și arată lumii întregi disperarea emigranților: imaginile sale pline de sensibilitate deschid inimile.
În decembrie 1989, cutreieră străzile pline de cartușe goale de Kalașnikov din centrul Bucureștiului, în România. Imaginile sale, acum emblematice, apar pe prima pagină a tuturor ziarelor mari de pe planetă.
În 1994, în timp ce urmărea Operațiunea Turquoise din Rwanda, Jose Nicolas a fost din nou ciuruit de gloanțe. A fost prea mult, cumva picătura care a umplut paharul… părășeste SIPA și își pune trepiedul la poalele Muntelui Sainte-Victoire, în Aix-en-Provence. Tatăl are nevoie de timp pentru a-și vedea copiii crescând, iar fotograful, să-și îndrepte obiectivul spre lumină. Ce bine, în Sud, viața trepidează. Marea, vița de vie, meșterii din mediul rural îi împart favorurile. Într-o zi, în timpul unui reportaj la Sète, un pescar îi oferă un pește, învelit în pagini rupte din săptămânalul Paris Match care i-a publicat atât de des reportajele. José are parte atunci de o lecție de smerenie și înțelepciune. Bucuria este acolo, pe această plajă unde tunurile nu se aud. Își lasă cutia jos și împarte cu pescarul un pahar de rosé și sardine la grătar.
Astăzi, José Nicolas locuiește la Paris și se dedică muncii… mai personale. Viziunea noii sale partenere, venită din mediul artistic, îl împinge spre interiorizare; el caută magia momentului, își revede arhivele fotografice, îi face plăcere să scrie cărți. « French Doctors », publicată de La Martinière și prefațată de Bernard Kouchner, mărturisește această dorință de a pune cap la cap puzzle-ul vieții sale, de a stoarce mustul călătoriei pentru a-i surprinde sensul. Uneori, demonul aventurii și al loialității față de cei care l-au construit îl ajunge din urmă pe marele reporter, care se întoarce în Afganistan sau Africa. Dar viața lui este în altă parte acum. Frumusețea lumii îl atrage mai mult decât haosul ei, setea de seninătate primează asupra necesității de a spune, dorința de a pătrunde misterul existenței depășește riscul de a-l pierde. Clișee alb-negru tremurânde, fotografii pe roll-film, tablouri miniaturale cu ode aduse naturii urmăresc punctul culminant sensibil al unei vieți de aventuri. Marele călător nu mai merge pe cărările războiului. El merge pe căi noi, explorează drumurile secrete spre înlăuntru.
Cathrine Lalanne, redactor sef al saptamanalului « Le pelerin ».
