Lucian Vasile Szabo
Most of the events that took place in the 1989 Revolution in Timișoara have been clarified, but various matters and nuances remain that still require the attention of researchers. Some of these have legal implications, but it seems less likely that prosecutors will continue to do their duty. The Revolution file, the one titled Diversion, with reference to the events that happened after Ceaușescu fled, that is, Friday, 22 December 1989, at noon, is probably the last to be brought to trial, and from here on, the Revolution will become history. However, this is a history that keeps quite a few controversial issues in focus, most of which also need legal clarification. This study focuses on some of these matter that have not yet been elucidated in detail, as well as others already clarified, but which, especially in the online environment, are presented differently from the factual reality.
Keywords: Revolution, Timișoara, Cathedral, disinformation, communication, repression
Cuvinte-cheie: Revoluție, Timișoara, Catedrală, dezinformare, comunicare, represiune
Mistificări și informații lipsă
O parte dintre evenimentele petrecute în Revoluția din 1989 la Timișoara (dar și în alte locuri din țară) în perioada 15-25 decembrie (dar și după această dată, cel puțin în primele luni ale anului 1990) au rămas neelucidate complet sau se află încă în centrul unor controverse. O dispută majoră a existat, spre exemplu, privind rolul Armatei în Revoluție. În primele zile ale victoriei împotriva regimului comunist totalitar s-a acreditat ideea că forțele armate au fost de partea poporului răsculat. Această minciună propagandistică a fost demontată, cu greutate, pentru a se vedea adevărul, adică faptul că forțele Ministerului Apărării Naționale au participat efectiv la acțiunile de reprimare brutală a manifestațiilor de protest. Armata a fost o componentă de bază în piramida de represiune construită de Nicolae Ceaușescu la Timișoara, prin prezența în stradă pentru a descuraja demonstranții, pentru a reține ilegal diverse persoane și mai ales pentru a deschide focul în câteva puncte din oraș, cu scopul precis și deliberat de a înăbuși în sânge lupta pentru libertate și drepturi cetățenești[1]. Aceasta nu mai este o problemă controversată, faptele se cunosc, însă în continuare procurorii refuză să deschidă anchete cuprinzătoare pentru a găsi vinovații.
O altă enigmă neelucidată complet o reprezintă modul în care au circulat informațiile despre protestele de la Timișoara, cu referire concretă la rapoartele transmise pe liniile interne ale puterii. Despre evenimentele de la Timişoara, lui Nicolae Ceauşescu, liderul comunist al României de atunci, i s-a raportat faptul că mişcările începute înseamnă distrugeri operate de elemente huliganice. Nicio persoană cu funcţie de conducere nu a îndrăznit să-i pomenească de scandările în favoarea democraţiei şi libertăţilor fundamentale, de faptul că sunt solicitate lucruri elementare: pâine, căldură, electricitate, medicamente[2]. Poate că deciziile luate de dictator ar fi rămas aceleași ori poate duritatea lor ar fi fost atenuată. Nu se pot face speculații. Rămâne faptul concret că o mare parte din adevăr nu i s-a transmis, motivul pentru această omisiune lașă fiind în principal frica față de consecințele ce puteau să apară în plan personal.
Informarea și mai ales dezinformarea structurilor de partid și de stat a fost realizată prin prezentarea de informații trunchiate și prin trecerea sub tăcere a unor date importante. Iar aceste lucruri s-au petrecut cu toate că existau mai multe canale de comunicare. Nicolae Ceaușescu chiar a avertizat într-un rând că unele persoane oficiale locale fie nu au cunoștințe de anumite lucruri, fie nu le transmit. Acest aspect reiese foarte clar dintr-o declarație dată de Radu Bălan, fost prim-secretar al Comitetului județean de partid Timiș. Se referă la o discuție avută cu Ceaușescu sâmbătă după-amiază, în 16 decembrie: „Mi-a spus pe un ton dur că are alte informații și că dacă l-aș fi informat corect ar fi luat alte măsuri”[3]. Probabil măsuri de represiune mai dure, R. Bălan încercând să sugereze că el a decis ca în mod deliberat să atenueze gravitatea faptelor.
Primul canal de comunicare era cel al Securității, instituție abilitată prin lege să culeagă informațiile sensibile. Ofițerii locali și-au făcut datoria, utilizând tehnica observației directe. Practic, și-au dirijat informatorii în zonele sensibile și i-au pus să raporteze periodic cele văzute și auzite[4]. Alte informații au fost culese prin plasarea de agenți sub acoperire în mulțime, calitatea datelor adunate fiind evident mult mai bună. Alte două linii de comunicare erau completate de oameni din administrația locală (inclusiv din instituții și întreprinderi) și din persoanele din structurile de partid (PCR), dar și din activiștii UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Fiecare raporta pe cale ierarhică, însă în multe cazuri vorbim de persoane care dețineau atât funcții în partid, cât și administrative (directorii de instituții, spre exemplu).
Informațiile culese pe teren de către agențiI și informatorIi Securității s-a făcut la Timișoara sub coordonarea maiorului Nicolae Mavru, care la acea dată ocupa funcția de șef al serviciului Filaj din cadrul Securității Timiș. La fața locului se deplasează și alte cadre, inclusiv Tinu Radu, adjunct al șefului Securității Timiș[5]. Alte elemente de interes, dar mai puține, au apărut ca urmare a interceptării convorbirilor telefonice și din prelucrarea datelor culese cu ajutorul microfoanelor instalate în diverse instituții și locuințe, operațiuni realizate de lucrătorii serviciului de tehnică operativă și telecomunicații. Aceste informații erau sintetizate în rapoarte trimise pe cale ierarhică la București, din nou prelucrate și apoi prezentate lui Nicolae Ceaușescu. Dictatorul se va declara însă nemulțumit de conținutul analizelor, suspectând și Securitatea de faptul că nu are informații exacte și de faptul că se dovedește incapabilă să le obțină. Presiunea s-a exercitat pe scară ierarhică, după cum precizează Gabriel Atanasiu, ofițer venit la Timișoara cu scopul de a încerca să descopere agenții străini: „Generalul Macri, încă în ziua de marți, la prânz, ne-a atras atenția că a fost admonestat de către conducerea Departamentului pentru faptul că nu a transmis informațiile care se cereau sau informațiile care se așteptau la București”[6]. Conducerea superioară de partid (Ceaușescu, în primul rând) era interesată ca Securitatea să confirme două teme ale diversiunii și propagandei puse la cale, și anume că la Timișoara acționaseră agenți străini și că era vorba de o implicare a Ungariei în evenimente[7]. Evident, cei mai buni oameni ai Securității nu au găsit nimic în acest sens.
Victime ale uzului de armă
O altă problemă controversată în Revoluția din 1989 la Timișoara o reprezintă deschiderea focului, adică acele momente în care forțele de represiune au tras în populație. Pe baza informațiilor incomplete și alterate primite, N. Ceaușescu a decis să permită riposta armată, țintele fiind în mintea lui și a celorlalte cadre de partid și de stat nu manifestanții pentru libertate și drepturi civile, ci huliganii care ar fi atacat unități ale Armatei și forțele de ordine, hoții dedați la spargeri și furturi din unitățile economice, precum și alte persoane pornite să incite la anarhie. Cel puțin aceasta a fost imaginea prezentată publicului larg și motivația pentru riposta sângeroasă.
Deschiderea focului, ca metodă principală de represiune, a fost efectuată de toate unitățile componente ale piramidei represiunii, adică Armată, Securitate, Miliție, trupe de la unitățile de Pază și Securitate sau de la Grăniceri. Toate acestea au acționat în oraș, fiind asistate de activiști de partid și de personal din administrația locală. O contribuție importantă în represiune au avut-o unitățile de Pompieri, încă din seara zilei de 16 decembrie acestea ieșind în locurile de afluire a manifestanților și încercând să-i împrăștie cu tunurile cu apă sau chiar cu jeturi din autospecialele comune în stingerea incendiilor. Dacă pentru Pompieri nu există nicio scuză, decât aceea puerilă că așa au primit ordin, pentru celelalte trupe de intervenție, cele care au deschis efectiv focul, s-a încercat lansarea unor motivații false, pornindu-se totuși de la câteva elemente reale. Acest tip de dezinformare, prin ticluirea de legende, cu puține corespondențe în realitate, reprezintă o tehnică de comunicare specifică serviciilor de informații, fiind utilizat pentru a ascunde motivația reală.
Astfel, un aspect controversat al Revoluției la Timișoara este că adesea s-a tras în populație după ce unitățile comerciale au fost devastate, iar atunci când s-a tras ţintele nu au fost cei care distrugeau, ci grupurile de protestatari. Prima victimă a Revoluției este Rozalia Irma Popescu, o doamnă de vârstă mijlocie, lovită de un TAB (transportor amfibiu blindat) pe strada Pestalozzi, duminică, 17 decembrie, în jurul orei 14, 30, iar aici nu putem ști dacă a fost un act deliberat sau un accident. Pentru prima dată s-a tras tot în 17 decembrie, în jurul orei 16, 20-16, 30, în Piața Libertății. Doi militari în termen aflați în gardă la Divizia 18 Mecanizată, comandați de lt. col. Nicolae Predonescu, șeful de Stat major al unității, au deschis focul către persoanele aflate în piață. Motivația a fost că se apăra astfel Divizia de atacul unor huligani, deoarece, mai devreme, câțiva indivizi aruncaseră cu cocktail-uri Molotov în direcția clădirii, reușind să provoace și un mic incendiu. Dar nu s-a tras împotriva acestora, ci mai degrabă la întâmplare, în oameni care nu aveau nicio legătură cu distrugerile.
Cristian Liviu Câmpean avea 13 ani când a fost rănit în Piaţa Libertăţii. Privirea limpede şi mintea proaspătă l-au ajutat să reţină acest aspect, relatat apoi în instanţă: „După ce s-au spart toate, după aceea s-a tras. După ce s-a spart!”[8]. Este un aspect reţinut de instanţă în sentinţa dată în Procesul de la Timişoara, unde se va sublinia inclusiv faptul că forţele de ordine aveau rolul de a proteja oamenii şi bunurile, nu de a ucide: „Forţele care trebuia să asigure protecţia magazinelor s-au implicat în deschiderea focului de armă împotriva demonstranților, rezultând astfel numeroși morți și răniți”[9]. Nicolae Predonescu și militarii care au tras nu au fost niciodată cercetați, deși legea îi obliga și atunci pe procurori să deschidă un dosar. Predonescu a apărut ca martor în procesul generalilor Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, aceștia fiind condamnați pentru rolul lor în reprimarea demonstrațiilor pentru libertate de la Timișoara[10].
În jurul Catedralei
Ziua de 18 decembrie 1989 este bogată în semnificații revoluționare, deși nu înregistrăm atâtea evenimente pe măsura celor întâmplate în 16, 17, 20 sau 22 decembrie 1989. Totuși, este încă o zi de rezistență, de îndârjire, de pregătire pentru confruntările ce vor urma. Forţele de represiune au pus stăpânire pe oraş, instalând puncte fixe de control şi dirijând patrule mobile pentru a împiedica formarea grupurilor de protestatari. Un eveniment tragic se va produce însă la orele amiezii, cunoscut ca episodul deschiderii focului asupra persoanelor adunate pe treptele Catedralei mitropolitane din Timişoara. Cu drapelul tricolor cu stema socialistă decupată, mai multe persoane s-au adunat pe treptele lăcașului de cult. Din investigațiile ulterioare a reieșit că purtătorul tricolorului cu stema României socialiste decupată era tânărul Sorin Leia[11]. Imaginea este relevantă, deoarece demostranţii, rămaşi la început într-un protest mut, au considerat că în fața Catedralei vor fi cel ma bine apăraţi, punându-şi viaţa şi speranţa în Dumnezeu. Se va deschide focul asupra lor în mai multe rânduri, componenţii forţelor de represiune nefiind impresionaţi de simbolul religios. Se va deschide focul – şi vor fi multe victime – către persoanele adunate la Catedrală atât în seara de 17 decembrie, cât şi în 18 decembrie. Catedrala nu era în pericol să fie devastată, în schimb nu s-a făcut nimic pentru a opri spargerile de la magazinele aflate vizavi, la câțiva metri de cei care au deschis focul.
În ziarul Renaşterea bănăţeană nr. 24, din 1 februarie 1990, întâlnim şi o lămurire cu privire la dilema ușilor lăcașului de cult în 18 decembrie 1989. După cum se ştie, în zona catedralei s-a deschis focul. Au fost morţi şi răniţi. Din mărturiile ulterioare a rezultat că aici au fost trupe combinate ale Armatei, Securității și Miliției, iar generalul Mihai Chiţac a fost unul dintre comandanţii represiunii. Controversa a pornit de la faptul că atunci când s-a deschis focul, persoanele care protestau pe treptele Catedralei au încercat să se refugieze în lăcașul de cult, dar că nu ar fi reușit. Protopopul Cornel Pleşu avea să susţină că s-a respectat orarul obişnuit al bisericii, că ușile nu au fost închise şi că, de fapt, tânărul rănit adus acolo, în jurul orei 17,15, a primit îngrijiri (dar nu a supraviețuit), iar persoanele refugiate în sfântul lăcaş au fost scoase cu grijă pe o uşă laterală, pentru a nu le pune viaţa în primejdie. Faptul că ușile erau deschise și chiar existau persoane care intrau și ieșeau este susținut și de un alt cercetător, care a analizat cu atenție evenimentele[12].
Relatarea protopopului nu este pe deplin lămuritoare, însă are cel puţin meritul de a informa despre ceea ce s-a întîmplat în 18 decembrie 1989, în jurul orei 16,50 în lăcaşul de cult: „La ora 16,50 a început vecernia, dar după un sfert de oră, a început să se tragă în tineretul care se afla pe treptele ei cu lumânări aprinse în mână. În aceste împrejurări, copiii au dat buzna înăuntru, producându-se panică. În aceste condiţii, preotul Victor Miţiga şi diaconul Eugen Bendariu au întrerupt serviciul divin, pentru a vedea ce se întâmplă. Un băiat rănit la cap a fost introdus în catedrală şi pansat de o doctoriţă, care se afla în biserică, cu feşe de la punctul de prim ajutor. Preotul Victor Miţiga, văzând starea disperată în care se aflau copiii – unii au început să plângă – a început apoi să-i scoată din biserică pe uşa laterală, dinspre Capitol, dar a fost cu neputinţă, întrucât în momentul în care s-a deschis uşa s-a deschis focul din direcţia cinematografului. Copiii au reintrat în catedrală şi atunci preotul Victor Miţiga a început să-i evacueze pe uşa din partea dreaptă (dinspre tramvai), cu condiţia să iasă unul câte unul. Astfel, toţi cei care au fost înăuntru au scăpat cu viaţă. Băiatul rănit din biserică a fost condus de preotul Victor Miţiga până la maşina Salvării. La ora 18, lăcaşul sfânt s-a închis, iar femeile de serviciu au făcut curăţenie, spălând sângele ce s-a scurs din trupul copilului împușcat”[13]. Protopopul vine şi cu precizarea privind activitatea mitropolitului Nicolae al Banatului în acea perioadă, menţionând că se afla la Constantinopol, iar apoi la Bucureşti[14].
Implicarea generalul Mihai Chiţac este evidentă, iar episodul de la Catedrală a fost consemnat și în documentele oficiale, conținutul fiind reprodus în volum de Gino Rado[15]. Este un episod sângeros, căci acolo au murit câteva persoane, iar altele au fost rănite. Unele aspecte sunt lămurite de declaraţia lui Avram Gliguţă, rănit în acel loc. Va relata şi momentul uciderii lui Sorin Leia: „Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală. Catedrala are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm înăuntru. Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă”[16].
Rapoarte oficiale despre teroare
Documentele oficiale sintetizează sec întâmplarea: 16,30: În faţa Catedralei se adună grupuri de oameni. Se aprind lumânări, se scandează lozinci. Se deschide focul împotriva manifestanţilor (Sentinţa nr. 2 din 17 iunie 1991 a Tribunalului Militar Extraordinar Timiş.). Este omorât Marius Nemţoc în apropierea Catedralei, foarte probabil şi Ioan Măriuţac (acesta din urmă posibil să fi fost ucis şi mai târziu, la a doua deschidere a focului). Pentru moartea tinerilor Nemţoc şi Măriuţac au fost trimişi în judecată subofiţerii de Miliţie Ţeighiu Constantin şi Asafti Dumitru, care vor fi achitați[17].
Într-un alt episod de deschidere a focului va fi ucis pe treptele Catedralei Sorin Leia. După cum vedem, există divergențe cu privire la încadrarea orară a momentelor de deschidere a focului. Însă aceste diferențe de încadrare în timp au cel mai probabil o explicație psihologică. Participanții (manifestanții, în primul rând) se aflau sub imperiul emoției și sub o presiune extraordinară, ceea ce poate să explice aceste variații, mai ales că nimeni nu stătea să se uite prea des la ceas. După cum arată Titus Suciu, preluând declarații de martor, Sorin Leia ar fi fost ucis în jurul orei 16,30[18]. Dar martorul Avram Gliguţă, care a fost rănit în momentul omorârii lui Sorin Leia, spunea că văzuse anterior nişte bălţi de sânge închegat în faţa Catedralei, de unde concluzia că înainte de omorârea lui Leia a existat un alt episod distinct de deschidere a focului, cel mai probabil cel în care au fost împuşcaţi Nemţoc şi Măriuţac[19]. Oficial s-a consemnat: „17,15. În faţa Catedralei au apărut manifestanţi cu lumânări, care au refuzat să se împrăştie. Au fost somaţi, s-a deschis focul spre ei. Au fugit şi s-au baricadat în Catedrală” (Jurnalul Diviziei 18 Mecanizată Timişoara)[20]. 17-17,10 este cea mai probabilă perioadă de deschidere a focului, deși este posibil să fi fost și altele, neconsemnate în jurnalul de luptă al unităților militare.
Se remarcă faptul că informațiile au fost transmise rapid de pe teren la centrul de comandă, mijloacele de comunicare fiind stațiile de emisie-recepție aflate pe TAB-uri sau în dotarea unor tehnici militare din dispozitivele instalate în mai multe locuri din oraș. S-a comunicat rapid, iar informațiile au fost consemnate lapidar în jurnalele de luptă. Mai târziu, când se va încerca aflarea adevărului despre evenimentele petrecute în acele zile sângeroase, comandanții unităților militare implicate (mulți dintre ei rămași în funcții și după căderea lui Ceaușescu) vor emite rapoarte în care faptele vor fi puse într-o lumină care să-i avantajeze, adesea în dezacord cu cele întâmplate și chiar cu datele trecute în jurnalele de luptă. Tehnicile folosite au fost cele ale trecerii sub tăcere a elementelor defavorabile și cea a aruncării răspunderii către celelalte componente ale forței de represiune, în special către Securitate și Miliție. Desigur, și acestea au făcut victime, dar un număr important de morți și răniți a fost făcut de Armată.
Ecouri în străinătate
În perioada Revoluției, mai ales cu privire la evenimentele de la Timișoara, a fost vital ca faptele să fie cunoscute în afara țării, pentru obținerea de sprijin și pentru a se pune presiune asupra sistemului. Un număr important de protestatari s-au ocupat de transmiterea de informații în țară, făcând încercări energice pentru a comunica și în străinătate. Aceste demersuri au fost riscante, deoarece regimul instituise o blocadă media asupra teritoriului românesc, însă contactele telefonice nu puteau fi întrerupte în totalitate, deoarece ar fi fost blocată comunicarea și în cadrul instituțiilor represiunii. Însă transmiterea de date s-a putut face și prin cetățenii străini care au ieșit din țară, deoarece ei au avut permisiunea de a pleca, spre deosebire de români, care erau consemnați între granițele statului.
Ziua de 21 decembrie 1989 ocupă un loc semnificativ în acest mecanism de informare şi, în același timp, de dezinformare, datorită apariției unor rapoarte ale agenției de presă iugoslave Tanjug. Acestea dădeau amănunte despre evenimente, dar menţionau execuţii efectuate la Timişoara. De asemenea, Politika Ekspres a dedicat o pagină mărturiei unei persoane, sosite miercuri dimineață la Vršac (situat la 14 km de granița româno-iugoslavă). Relatările martorilor sosiți cu trenul la Vršac sunt prezentate și în alte publicații, toate bogate în detalii. Totuși, trebuie reținut faptul că nu vorbim de o comunicare profesională în totalitate, deoarece sursele umane au putut furniza informații despre întâmplările văzute cu ochii lor, dar mai ales au putut reproduce detalii furnizate de alții, ceea ce ne duce în zona zvonului. În acest context, se poate admite că prezentarea faptelor, deși nu au avut acuratețea necesară unei prezentări jurnalistice, a contribuit la răspândirea în lume a veștii că mișcarea revoluționară a fost declanșată și că există o represiune sângeroasă, cu morți și răniți. Analizând datele remarcate de ziarul Politica la 20 decembrie 1989, un autor concluzionează: „Pasagerii sosiți cu trenul în orașul Vršac de la granița cu Iugoslavia au văzut un masacru în fața catedralei. Aceștia au raportat uciderea a 36 de copii, purtând lumânări în procesiune, cerând pâine, pace și demnitate umană”[21]. Este o primă referire la focul deschis de trupele de represiune conduse de generalul Mihai Chiţac împotriva manifestanților de pe treptele Catedralei mitropolitane din Timişoara. Acest episod conține elemente neclare, dar este un fapt că au murit și au fost rănite acolo câteva persoane.
Concluzia care se desprinde este că au rămas peste ani numeroase aspecte controversate ale Revoluției din 1989 la Timișoara, acestea apărând ca urmare a unei comunicări deficitare. Pe de o parte, reprezentații regimului comunist au căutat în fiecare moment să reducă impactul mediatic, activitate care a continuat și după preluarea puterii de către reprezentanții Frontului Salvării Naționale. În special armata a cosmetizat datele, impunând un embargo asupra informațiilor reale și căutând să-și construiască o imagine de element esențial în suprimarea regimului comunist și în consolidarea noului regim democratic. Pe de altă parte, au apărut numeroase exagerări, generate de faptul că în România nu exista un sistem de comunicare eficient și profesionist, iar mărturiile participanților la evenimente au fost marcate de emoție, brutalitatea represiunii făcându-i pe mulți dintre ei să preia și să transmită mai departe, inclusiv în străinătate, date care nu corespundeau realității.
[1] Lucian-Vasile Szabo, Imaginea militarilor și a victimelor în Revoluția de la Timișoara, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2015.
[2] Lucian-Vasile Szabo și Gino Rado, Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989 pe înțelesul tuturor, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2016, p. 45.
[3] Radu Bălan, Declarație din 31 ianuarie 1990, reluată în Gino Rado (coord.), Procesul de la Timișoara: audierea în cadrul urmăririi penale a celor21+4 inculpați, Editura Memorialul Revoluției, Timișoara, 2013, pp. 27-30.
[4] Mihai Albu, Informatorul: studiu asupra colaborării cu Securitatea, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 89.
[5] Lucian Ionică (coord.) Enciclopedia Revoluției din Timișoara 1989, volumul I, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2014, p. 35.
[6] Declarație din Procesul de la Timișoara, reluată în Gino Rado, Incursiune în istoricul instituțiilor participante la reprimarea Revoluției Române din 1989, Editura Memorialul Revoluției, Timișoara, 2011, p. 48.
[7] Lucian-Vasile Szabo, Sindromul Timișoara 1989: adevăr și imaginar, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2013, p. 30.
[8] Miodrag Milin (ed.), Procesul de la Timişoara (24 septembrie – 29 octombrie 1990), vol. V, Ed. Mirton, Timişoara, 2007, p. 2842.
[9] Traian Orban şi Gino Rado (ed.), Procesul de la Timişoara, vol. IX, Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, Timişoara, 2010, p. 267.
[10] Lucian-Vasile Szabo, Sindromul Timișoara 1989: adevăr și imaginar, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2013, p. 138.
[11] Dumitru Tomoni, Sorin Leia, eroul martir de pe treptele catedralei, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 96.
[12] Ibidem.
[13] Renașterea bănățeană, an I, nr. 24, 1 februarie 1990.
[14] Lucian-Vasile Szabo, Jurnaliști, eroi, teroriști, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2009, pp. 78-79.
[15] Gino Rado, Incursiune în istoricul instituţiilor participante la reprimarea revoluției române din 1989. Timişoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011, p. 194.
[16] Avram Gliguţă, Declaraţie de martor, 1990, Dosar nr. 4/P/1990 al Procuraturii Militare Timişoara, arhiva Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, Timişoara.
[17] Lucian-Vasile Szabo și Gino Rado, Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989 pe înțelesul tuturor, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2016, p. 56.
[18] Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timişoara, 1990, p. 157.
[19] Marius Mioc, Revoluția de la Timișoara prin mărturii, Editura Partoș, Timișoara, 2019, p. 100.
[20] A fost reluat în Gino Rado, Incursiune în istoricul instituţiilor participante la reprimarea revoluției române din 1989. Timişoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011.
[21] Cristina Iovanovici, „Orașe învelite în negru”, în Lucian-Vasile Szabo (ed.), Mass-media, represiune și libertate, Editura Gutemberg Univers, Arad, 2010, pp. 129-141.