Lucian Vasile Szabo
Ziua de 18 decembrie 1989 este bogată în semnificații revoluționare, deși nu înregistrăm atâtea evenimente pe măsura celor întâmplate în 16, 17, 20 sau 22 decembrie 1989. Totuși, este însă o zi de rezistență, de îndârjire, de pregătire pentru confruntările ce vor urma. Forţele de represiune au pus stăpânire pe oraş, instalând puncte fixe de control şi dirijând în oraş patrule mobile pentru a împiedica formarea grupurilor de protestari. Un eveniment tragic se va produce însă la orele amiezii, cunoscut ca episodul deschiderii focului asupra persoanelor adunate pe treptele Catedralei mitropolitane din Timişoara. Cu drapelul tricolor cu stema socialistă decupată, mai multe persoane s-au adunat pe treptele lăcașului de cult. Din investigațiile ulterioare a reieșit că purtătorul tricolorului cu stema României socialiste decupată era tânărul Sorin Leia[1]. Imaginea este relevantă, deoarece demostranţii, rămaşi la început într-un protest mut, au considerat că în fața Catedralei vor fi cel ma bine apăraţi, punându-şi viaţa şi speranţa în Dumnezeu. Se va deschide focul asupra lor în mai multe rânduri, componenţii forţelor de represiune nefiind impresionaţi de simbolul religios. Se va deschide focul şi vor fi multe victime către persoanele adunate la Catedrală atât în seara de 17 decembrie, cât şi în 18 decembrie. Catedrala nu era în pericol să fie devastată, în schimb nu s-a făcut nimic pentru a opri spargerile de la magazinele aflate vizavi, la câțiva metri de cei care au deschis focul.
În ziarul Renaşterea bănăţeană, nr. 24, din 1 februarie 1990, întâlnim şi o lămurire cu privire la dilema ușilor lăcașului de cult în 18 decembrie 1989. După cum se ştie, în zona catedralei s-a deschis focul. Au fost morţi şi răniţi. Din mărturiile ulterioare a rezultat că aici au fost trupe combinate ale Armatei, Securității și Miliției, iar generalul Mihai Chiţac a fost unul dintre comandanţii represiunii. Controversa a pornit de la faptul că atunci când s-a deschis focul, persoanele care protestau pe treptele Catedralei au încercat să se refugieze în lăcașul de cult, dar că nu ar fi reușit. Protopopul Cornel Pleşu avea să susţină că s-a respectat orarul obişnuit al bisericii, că ușile nu au fost închise şi că, de fapt, tânărul rănit adus acolo, în jurul orei 17,15, a primit îngrijiri (dar nu a supraviețuit), iar persoanele refugiate în sfântul lăcaş au fost scoase cu grijă pe o uşă laterală, pentru a nu le pune viaţa în primejdie. Faptul că ușile erau deschise și chiar exostau persoane care intrau și ieșeau este susținut și de un alt cercetărăr, care a analizat cu atenție evenimentele[2].
Relatarea protopopului nu este pe deplin lămuritoare, însă are cel puţin meritul de a informa despre ceea ce s-a întîmplat în 18 decembrie 1989, în jurul orei 16,50 în lăcaşul de cult: „La ora 16,50 a început vecernia, dar după un sfert de oră, a început să se tragă în tineretul care se afla pe treptele ei cu lumânări aprinse în mână. În aceste împrejurări, copiii au dat buzna înăuntru producându-se panică. În aceste condiţii, preotul Victor Miţiga şi diaconul Eugen Bendariu au întrerupt serviciul divin, pentru a vedea ce se întâmplă. Un băiat rănit la cap a fost introdus în catedrală şi pansat de o doctoriţă, care se afla în biserică, cu feşe de la punctul de prim ajutor. Preotul Victor Miţiga, văzând starea disperată în care se aflau copiii – unii au început să plângă – a început apoi să-i scoată din biserică pe uşa laterală, dinspre Capitol, dar a fost cu neputinţă, întrucât în momentul în care s-a deschis uşa s-a deschis focul din direcţia cinematografului. Copiii au reintrat în catedrală şi atunci preotul Victor Miţiga a început să-i evacueze pe uşa din partea dreaptă (dinspre tramvai), cu condiţia să iasă unul câte unul. Astfel, toţi cei care au fost înăuntru au scăpat cu viaţă. Băiatul rănit din biserică a fost condus de preotul Victor Miţiga până la maşina Salvării. La ora 18, lăcaşul sfânt s-a închis, iar femeile de serviciu au făcut curăţenie, spălând sângele ce s-a scurs din trupul copilului împușcat”[3]. Protopopul vine şi cu precizarea privind activitatea mitropolitului Nicolae al Banatului în acea perioadă, menţionând că se afla la Constantinopol, iar apoi la Bucureşti[4].
Implicarea generalul Mihai Chiţac este evidentă, iar episodul de la Catedrală a fost consemnat și în documentele oficiale, conținutul fiind reprodus în volum de Gino Rado[5]. Este un episod sângeros, căci acolo au murit câteva persoane, iar altele au fost rănite. Unele aspecte sunt lămurite de declaraţia lui Avram Gliguţă, rănit în acel loc. Va relata şi momentul uciderii lui Sorin Leia: „Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală. Catedrala are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm înăuntru. Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă”[6].
Rapoarte oficiale despre teroare
Documentele oficiale sintetizează sec întâmplarea: 16,30: În faţa Catedralei se adună grupuri de oameni. Se aprind lumânări, se scandează lozinci. Se deschide focul împotriva manifestanţilor (Sentinţa nr. 2 din 17 iunie 1991 a Tribunalului Militar Extraordinar Timiş.). Este omorât Marius Nemţoc în apropierea Catedralei, foarte probabil şi Ioan Măriuţac (acesta din urmă posibil să fi fost ucis şi mai târziu, la a doua deschidere a focului). Pentru moartea tinerilor Nemţoc şi Măriuţac au fost trimişi în judecată subofiţerii de miliţie Ţeighiu Constantin şi Asafti Dumitru, care vor fi achitați[7].
Într-un alt episod de deschidere a focului va fi ucis pe treptele Catedralei Sorin Leia. După cum vedem, există divergențe cu privire la încadrarea orară a momentelor de deschidere a focului. Însă aceste diferențe de încadrare în timp au cel mai probabil o explicație psihologică. Participanții (manifestanții, în primul rând) se aflau sub imperiul emoției și sub o presiune extraordinară, ceea ce poate să explice aceste variații, mai ales că nimeni nu stătea să se uită prea des la ceas. După cum arată Titus Suciu, preluând declarații de martor, Sorin Leia ar fi fost ucis în jurul orei 16,30[8]. Dar martorul Avram Gliguţă care a fost rănit în momentul omorârii lui Sorin Leia, spunea că văzuse anterior nişte bălţi de sânge închegat în faţa Catedralei, de unde concluzia că înainte de omorârea lui Leia a existat un alt episod distinct de deschidere a focului, cel mai probabil cel în care au fost împuşcaţi Nemţoc şi Măriuţac[9]. Oficial s-a consemnat: „17,15. În faţa Catedralei au apărut manifestanţi cu lumânări, care au refuzat să se împrăştie. Au fost somaţi, s-a deschis focul spre ei. Au fugit şi s-au baricadat în Catedrală” (Jurnalul Diviziei 18 Mecanizată Timişoara)[10]. 17-17,10 este cea mai probabilă perioadă de deschidere a focului, deși este posibil să fi fost și alte, neconsemnate în jurnalul de luptă al unităților militare.
Se remarcă faptul că informațiile au fost transmise rapid de pe teren la centrul de comandă, mijlocele de comunicare fiind stațiile de emisie-recepție aflate pe TAB-uri sau în dotarea unor militare din dispozitivele instalate în mai multe locuri din oraș. S-a comunicat rapid, iar informațiile au fost consemnate lapidar în jurnalele de luptă. Mai târziu, când se va încerca aflarea adevărului despre evenimentele petrecute în acele zile sângeroase, comandanții unităților militare implicate (mulți dintre ei rămași în funcții și după căderea lui Ceaușescu) vor emite rapoarte, în care faptele vor fi puse într-o lumină care să-i avantajeze, adesea în dezacord cu cele întâmplate și chiar cu datele trecute în jurnalele de luptă. Tehnicile folosite au fost cele ale trecerii sub tăcere a elementelor defavorabile și cea a aruncării răspunderii către celelalte componente ale forței de represiune, în special către Securitate și Miliție. Desigur, și acestea au făcut victime, dar un număr important de morți și răniți a fost făcut de Armată.
[1] Dumitru Tomoni, Sorin Leia, eroul martir de pe treptele catedralei, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 96.
[2] Ibidem.
[3] Renașterea bănățeană, an I, nr. 24, 1 februarie 1990.
[4] Lucian-Vasile Szabo, Jurnaliști, eroi, teroriști, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2009, pp. 78-79.
[5] Gino Rado, Incursiune în istoricul instituţiilor participante la reprimarea revoluției române din 1989. Timişoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011, p. 194.
[6] Avram Gliguţă, Declaraţie de martor, 1990, Dosar nr.4/P/1990 al Procuraturii Militare Timişoara, arhiva Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, Timişoara.
[7] Lucian-Vasile Szabo și Gino Rado, Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989 pe înțelesul tuturor, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara 2016, p. 56.
[8] Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timişoara, 1990, p. 157.
[9] Marius Mioc, Revoluția de la Timișoara prin mărturii, Editura Partoș, Timișoara, 2019, p. 100.
[10] A fost reluat în Gino Rado, Incursiune în istoricul instituţiilor participante la reprimarea revoluției române din 1989. Timişoara – Decembrie 1989, Editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011.