After 1945, Southeast Europe came under Soviet domination, and communist regimes were
established through repression and terror. After Stalin’s death (1953), de-Stalinization sparked desires
for freedom, culminating in the Hungarian Revolution of 1956, led by Imre Nagy, which was brutally
crushed by Soviet tanks. Its echoes were felt in Romania as well, where students organized protests
that were violently suppressed. Gheorghiu-Dej supported the USSR in order to consolidate his own
power, later managing to secure the withdrawal of Soviet troops (1958) and remain in leadership until
1965.
Odată cu intrarea trupelor armatei roșii (așa cum s-a numit până în 1945) în statele est-
europene la finalul celui De-al Doilea Război Mondial, majoritatea micilor state au căzut
pradă giganticului U.R.S.S în 1944. A început atunci și procesul acestora de sovietizare sub
tutela conducătorului georgian I. V. Stalin. Prin toate statele s-a întâmplat la fel, odată cu
tancurile sovietice au venit și comuniștii exilați (ex. Ana Pauker în România, Mátyás Rákosi
în Ungaria, Gheorghi Dimitrov în Bulgaria). Cei școliți la Moscova s-au întâlnit apoi cu cei
din inegalitate, iar încetul cu încetul au acaparat puterea în toată Europa de sud-est (excepție
fiind Grecia).
Populația, de cele mai multe ori, nu era de acord cu noii lideri instalați în capitale și
nimeni nu credea că vor rămâne pentru mult timp. Comuniștii, în genere, dacă nu puteau
prelua tot guvernul, preluau câteva ministerne importante, cum ar fi cele de interne sau
telecomunicațiile. Deseori, îi lăsau la externe pe non-comuniști (Gheorghe Tătărescu în
România, Jan Masaryk în Cehoslovacia). După deplina lor instalare între 1944-1948, liderii
comuniști au acționat pe model stalinist: arestări, crime, colectivizări și industrializări forțate,
iar pentru menținerea puterii au înlăturat alți comuniști sau i-au executat direct pe același
model ca în U.R.S.S. (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu din România sunt excluși,
Lucrețiu Pătrășcanu este executat, Władysław Gomułka din Polonia este exclus, Traiko
Kostov din Bulgaria va fi executat, Koçi Xoxe din Albania va avea aceeași soartă, János
Kádár din Ungaria va fi exclus, iar László Rajk va urma să fie executat). Odată cu moartea lui
Stalin (5 martie 1953), în U.R.S.S. va începe procesul demascării crimelor stalinismului de
către urmașul său, Nichita Hrușciov. În 1956 începe destalinizarea, mulți lideri comuniști
fiind pe pasul de a-și pierde puterea, iar oamenii de rând conduși de ei visau tot mai tare la
libertate.
În Polonia, la 28 iunie izbucnește o revoltă muncitorească în Poznan, soldată cu 53 de
morți, drept urmare va fi reabilitat Gomulka, în octombrie 19-21 urmând a lua din nou
puterea în statul polonez. În Ungaria, pe 18 iulie este înlocuit Rakosi cu Ernő Gerő (tot un
stalinist), însă pe buzele mai tuturor apare un alt nume, Imre Nagy, care va constitui un nou
guvern pe 24 octombrie 1 . Partidul comunist român cu liderii săi afla zilnic ce se întâmplă de
la ambasada română din Budapesta. Spre exemplu: pe 23 octombrie aflăm că în fața statuii generalului pașoptist Bem, din capitala Republicii Populare Ungare, s-au strâns 100 000 de
oameni, numărul tot crescând. Se transmite că mulțimea dă o notă de naționalism. Pe 24 este
stare de asediu în Budapesta, lupte pe stradă, armata sovietică încearcă să mențină ordinea,
focuri de armă peste tot în oraș, există un caracter huliganist și anti sovietic, se distruge
statuia lui Stalin, lozinci anti-rusești: „afară cu rușii”. Pe 25 aflăm că Ernő Gerő este înlocuit
cu János Kádár, în vârful partidului. Pe 26 rezistența și starea de asediu din Budapesta
continuă, steagul național maghiar rămâne fără stemă, se strigă „rușii acasă” sau „moarte lui
Gero”, este o acțiune anti-sovietică. Pe 27 aflăm că populația umple străzile capitalei zilnic,
se înlocuiește stema cu cea a Ungariei vechi. Aflăm componența noului guvern: Imre Nagy –
prim-ministru, Antal Apró – vicepreședinte, Construcții, József Bognár – vicepreședinte,
comerț exterior, Zoltán Tildy – ministru de stat, Ferenc Münnich – Interne, Imre Horváth –
Externe, Károly Janza – Armată, Béla Kovács – Agricultură, István Kossa – Finanțe, Erik
Molnar – Justiție, Lanos Csorgo – Siderurgie, Antal Babits – Sănătate, Sandor Czottner –
Mine, Gyorgy Szabo – Industria chimiei, Jozsef Nagy – Industrie ușoară, Ferenc Nezval –
Gospodărie comunală, Miklos Ribienszky – Gosp. agric. de stat, Dejno Nyers – Industrie
alimentară, Antal Guenes – Colectări, Lajos Bebritz – Transport și telecomunicații, Gyorgy
Lukacs – Cultură, Albert Konya – Învățământ, Arpad Kiss – Plan, Securitate – fără titular. Pe
29 aflăm că miniștrii József Bognár și Ferenc Erdei aparțin Partidului Național Țărănesc, iar
Zoltan Tildy (fost prim-ministru și fost președinte) cu Bela Kovacs aparțin Partidului Micilor
Agrarieni, Miklos Ribienszky nu are partid, iar restul sunt din Partidul Muncitoresc Ungar.
Umblă zvonul unei intervenții străine, se primesc ajutoare străine (de la alte democrații
populare, dar și de la state vestice). Pe 30, Ambasada sovietică e încercuită de tancuri, poliția
secretă maghiară se opune reacțiunii. Pe 2 noiembrie, guvernul se întâlnește cu Yuri
Andropov (viitor șef al KGB-ului și secretar general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, după moartea lui Leonid Brejnev), ambasador sovietic la Budapesta în acea
perioadă. Se cere evacuarea trupelor sovietice, plus ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia.
Noul guvern dorea neutralitate. Pe 3 se închide complet granița. Pe 4 are loc un asalt sovietic,
Kadar anunță un nou guvern, rezistența este în masă, în special la tineret, se vor continua
luptele cateva zile, 2 în majoritatea marilor orașe.
Cam în acest fel s-a observat revoluția maghiară prin ambasada română, care dădea
raport tovarășilor de la București. Mulți cetățeni din Republica Populară Română ascultau la
diferite radiouri ce se întâmplă în țara vecină, pe cele vestice ori chiar pe cele maghiare. Așa
că apăreau și la noi mici idei și propoziții adresate împotriva sistemului, cum ar fi pe 26
octombrie, în Regiunea Autonomă Maghiară, unde Elek Boldir spunea „comuniștii din
Ungaria au căzut” sau Toth Edmund, un chiabur „a sosit timpul său”, alte mesaje precum „va
fi și la noi situația din Ungaria” în Cluj, alt chiabur, Vasile Farkaș, spune: „să nu credeți că nu
se va petrece și la noi ceea ce s-a petrecut în Ungaria”. În București sunt găsite manifeste
lipite pe WC-uri cu sloganul „Jos Comuniștii!”, „Trăiască PNȚ!”, „Vrem pe regele Mihai!”.
În regiunea Timișoara se pun întrebări: „Pe ce temei a intervenit armata Roșie?”. În regiunea
Pitești, în casa unui chiabur, este găsit portretul regelui Mihai, iar în Râmnicu Vâlcea apar
inscripții ca „jos teroarea comunistă” etc. Prin toate regiunile au fost slabe manifestații, chiar
dacă erau într-o oarecare măsură zilnice. Din 1945, ni se demonstrează un lucru și anume,
cetățenii României nu uitaseră de libertate, partidul comunist știind acest fapt și normal
temându-se. În special, cei nemulțumiți erau tinerii, studenții. Cele mai vizibile au fost
mişcările înregistrate în rândul studenţilor, din regiunile Timişoara, Cluj, Stalin (Brașov),
Craiova, Iaşi şi Bucureşti. În aceste centre universitare au avut loc ori s-a încercat organizarea
de manifestaţii, iar în unele locuri au fost elaborate memorii care vizau nu doar îmbunătăţirea
situaţiei studenţilor, ci şi probleme de ordin social, economic, politic.
În zilele de 30 şi 31 octombrie, care au reprezentat vârful protestelor din Timişoara,
au fost arestaţi 868 de studenţi. Ulterior, dintre aceştia au fost trimişi în judecată doar 28 de
studenţi şi un asistent universitar. Trei au fost achitaţi, iar restul condamnaţi la închisoare 3 . În
ziua de 30 octombrie 1956, grupuri mari de studenți s-au îndreptat către cantina Institutului
Politehnic (la aceste manifestări au luat parte cca 2.000 de studenți din totalul de 4.287 ai
centrului universitar Timișoara), loc în care numeroși studenți au luat cuvântul, expunându-și
nemulțumirile față de regimul comunist. În fața acestei situații, cantina în care se aflau
studenții a fost înconjurată de către numeroase forțe armate, culminând cu arestări și evacuări
ale unor cămine studențești. În ziua următoare, studenții s-au regrupat în diferite puncte ale
orașului, protestând față de arestările studenților și acuzând regimul comunist pentru
dezastrul economic și social al țării; concomitent, pe străzi patrulau tancuri și soldați.
Studenții arestați au fost judecați în zilele de 15-16 noiembrie 1956, toți fiind trimiși la
închisoare în urma unui proces cu ușile închise.
În București, studenții s-au solidarizat rapid cu studenții maghiari. Ascultând posturi
de radio străine, dar și cumpărând ziarul Scânteia, care era citit „printre rânduri”, studențimea
bucureșteană a dat primele semne de protest față de sistemul comunist prin vocile lui Teodor
Lupaș și Ștefan Negrea, doi studenți care vor plăti cu viața pentru îndrăzneala arătată. În data
de 23 octombrie și-au informat colegii despre situația din Ungaria, discutând cu aceștia
despre eventualele revendicări pe care voiau să le redacteze. Patru zile mai târziu, ei au fost
arestați. Cu toate acestea, contrar așteptărilor comuniștilor, studenții au proiectat o grevă de
protest, în urma acesteia luându-se hotărârea de a se organiza un miting studențesc în Piața
Universității în data de 5 noiembrie 1956. Dar Securitatea a aflat despre mitingul proiectat,
drept pentru care organizatorii au fost arestați cu 3 zile înaintea manifestației. Astfel, în data
de 5 noiembrie s-au putut sesiza doar câteva grupuri mici de studenți, care au fost rapid
interceptate de către soldați. Pe tot parcursul lunii noiembrie au avut loc arestări ale
studenților bucureșteni, aceștia nereușind să se coalizeze într-un grup compact, care să
formuleze doleanțe către regimul comunist. Procesele studenților s-au desfășurat în iarna și
primăvara anului 1957, aceștia primind aspre pedepse.
La Cluj (azi Cluj-Napoca), ca urmare a numărului mare de studenți maghiari din acest
oraș, studențimea a fost cuprinsă de febra revoluționară chiar înainte ca evenimentele din
Ungaria să fi ajuns în punctul culminant. Astfel, studenții din Cluj au semnalat condițiile
improprii pentru o bună desfășurare a studiului. În paralel cu nemulțumirea acestora, a avut
loc numirea lui Constantin Daicoviciu (prieten bun cu Gheorghiu-Dej) în fruntea Universității
„Victor Babeș”, un profesor perceput de către regim drept „un bun organizator” și care putea
susține directivele partidului la nivelul conducerii Universității. Deși, pe data de 24
octombrie, inițiatorii revendicărilor au fost studenții de la Arte plastice și „Victor Babeș”,
totuși, problemele s-au accentuat la Universitatea „Bolyai”, unde s-a reușit să se provoace o
mișcare în rândul studenților. De asemenea, studenții de la Arte plastice din Cluj-Napoca au
convocat o adunare a tuturor studenților în vederea alegerii unui comitet de acțiune. Acțiunea
lor a fost însă rapid contracarată de către comitetul regional, care a organizat un control
asupra tuturor institutelor de învățământ superior, pentru a vedea care este atmosfera în
rândurile populației și a studenților.
Cu toate acestea, protestele studențești din România anului 1956 nu au avut
amploarea necesară pentru a putea produce o reală panică în rândul comuniștilor români. Era mai curând posibil ca amenințarea reală pentru Dej să vină de la răsărit, din Moscova, decât
de la nemulțumirile muncitorilor, studenților, țăranilor sau minorităților naționale. În viziunea
comuniștilor români, principala sursă a mișcărilor studențești s-a datorat faptului că, în aceste
instituții, controlul de partid era foarte slab. Ca metodă de rezolvare a acestor probleme, s-a
hotărât începerea curățării instituțiilor de învățământ superior de acele elemente care s-au
manifestat împotriva partidului și a guvernului.
În altă ordine de idei, Nagy împreună cu tovarăși de încredere s-au refugiat în
ambasada iugoslavă și vor cere azil politic, nu doar lui Broz Tito, ci oricărui stat, demnitar
capabil să le ofere. Gheorghiu-Dej, ca un tovarăș bun, îl va acorda. Nu de dragoste
prolecultistă, ci mai mult pentru a-și salva propria poziție. Să nu pățească ce a pățit Rakosi
(Ungaria) sau Beirut (Polonia), adică înlăturarea de la putere. Astfel, în octombrie 1956, cea
mai mare problemă cu care se confrunta mecanismul decizional de la București era aceea ca
vechea gardă a partidului să fie eliminată. Simțind că scaunul său se clatină, Dej a
conștientizat că este nevoie de câștigarea simpatiei noului lider de la Kremlin. Considerând
mișcările populare din Ungaria drept o „contrarevoluție”, ca urmare a provocărilor
„imperialiștilor occidentali”, conducerea de la București a salutat invazia sovietică în Ungaria
din data de 4 noiembrie 1956, apreciind aceste acțiuni ca fiind „necesare și corecte”
.
România a fost cel mai energic aliat al Uniunii Sovietice în timpul mișcărilor populare din
Ungaria. Sprijinul acordat a depășit latura politică, mergând până la anumite acțiuni de natură
logistică (lărgirea drumurilor de importanță strategică pentru trupele sovietice staționate în
România) 8 . Simțul de oportunism mizer l-a făcut pe Dej chiar să-i ceară lui Hrușciov să intre
și armata română în Ungaria pentru a-i ajuta pe sovietici, așa cum reiese din memoriile lui
Hrușciov 9 .
Practic, Dej cu o mână a dat ajutoare, iar cu cealaltă a pregătit o invazie. Gheorghiu-
Dej a oferit după revoluție diferite cantități de produse lui Kadar (sare, săpun). Pentru ce tot
încerca Dej a-și arăta bunăvoința? Este simplu, pentru a rămâne la putere și pentru a obține ce
nu obținuse guvernul Nagy, anume plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul țării, lucru ce se
va întâmpla cu aproximație doi ani mai târziu, în 1958. Revenind la Nagy, va părăsi
ambasada iugoslavă pe 22 noiembrie, iar noul guvern maghiar va cere azil pentru fostul
guvern în Republica Populară Română, să-i ferească de represalii pe o perioadă
nedeterminată, să nu-i permită să facă nici un gest politic, să nu-i expulzeze fără acceptul
Republicii Populare Ungare 10 , așa cum reiese din scrisoarea guvernului maghiar. Imre Nagy
se va întoarce în Ungaria doi ani mai târziu, unde va fi judecat și executat de către regimul lui
Kadar. Se spune că nu și-a pierdut idealurile vreodată, iar poporul maghiar a făcut din acest
comunist, ucigaș, idealist și oportunist un adevărat simbol al libertății.
Putem spune într-un final că cel mai câștigat din acest context a fost Gheorghe
Gheorghiu-Dej și regimul său dejist, care va mai rămâne la putere încă 9 ani, până la moartea
sa (1965). Nimeni nu va mai încerca de acum să-l detroneze atât intern, cât și extern. Din
păcate, conducerile de stânga din Ungaria și România vor mai dura 33 de ani, când tot lagărul
comunist va cădea ca un castel de cărți în urma unui masiv vânt al schimbării.
Damaschin-Robert BLÂNDU